"Dacă nu putem fi mai buni, să încercăm să fim măcar politicoşi". (N. Steinhardt)
Bazele codului bunelor maniere se întrevăd încă din antichitate. Anticii puneau un accent deosebit pe mişcările corpului, deoarece ei considerau că prin acestea individul îşi exprimă nobleţea, perfecţiunea spiritului; gesturile trebuiau să fie ponderate, să nu fie nici domoale, nici foarte iuţi. Evul mediu a venit cu o altă teorie: gesturile erau expresia unei realităţi ascunse, descriau interiorul persoanei, îi caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile şi virtuţile.
În mod curent se consideră că termenul "politeţe" provine din cuvântul latinesc "politus", la rândul lui rezultat din verbul "polire", al cărui sens propriu desemnează acţiunea de "a şlefui", iar cu sens figurat descrie acţiunea de "a împodobi cu gust". După o trecere prin italianul "pulitenzza" care desemnează eleganţa şi îngrijirea, "politus" devine în franceză "politesse"; termenul este atestat în secolul al XVI-lea, dar dobândeşte sensul actual doar în secolul al XVII-lea; iar o dată cu intrarea în uz, "politeţe" a fost considerat sinonim cu "bună-cuviinţă".
Dacă eşti "politicos", "bine crescut" şi "manierat" înseamnă că respecţi nişte norme, te conformezi unor reguli şi precepte pe care le consideri adecvate mediului în care trăieşti.
Politeţea înseamnă pentru relaţiile sociale ceea ce înseamnă gramatica pentru o limbă: un sistem de reguli precise, coerent prin logica structurii şi a funcţionării; dar aşa cum limba permite o infinitate de expresii, la fel şi politeţea lasă loc conduitelor individuale, spontaneităţii şi inovaţiilor personale.
Respectarea mecanică a normelor bunelor maniere nu ajunge pentru ca o persoană să fie "bine crescută". Acesta este marele paradox al manierelor elegante: pentru a fi politicos, trebuie, desigur, să cunoşti şi să respecţi regulile, însă adevărata politeţe e aceea care se face simţită, dar nu se lasă văzută. Cei ale căror gesturi par să fie dictate de propriile sentimente, nu de uzanţe, au cu adevărat tact. Distincţia şi rafinamentul trebuie să fie naturale, urmând un stil personal, acel ceva care este imposibil de învăţat din tratate, pentru că vine din adâncul fiinţei.
Există două feluri de politeţe: una, rod al educaţiei, rigidă şi formalistă; iar cealaltă, caldă şi generoasă, venind din inimă, nu din raţiune.
Politeţea, ca şi vorbirea, este suport al comunicării, expresie a fiinţei interioare şi a raportării la celălalt; ambele sunt unice, spontane, depinzând de natura afectivă a relaţiei. Normele politeţii nu fac altceva decât să exprime şi să actualizeze principii ce stau la baza vieţii sociale: sociabilitatea, echilibrul, respectul pentru ceilalţi şi respectul de sine.
Sociabilitatea poate fi considerată principiul constitutiv al politeţii. Ea susţine superioritatea socialului asupra individului şi cuprinde toate regulile şi valorile care facilitează contactele şi relaţiile sociale: angajamentul şi adaptarea, atenţia, amabilitatea, gustul pentru conversaţie...
Echilibrul reglementează ordinea socială. El ancorează relaţiile sociale într-un sistem de schimburi şi reciprocitate.
Respectul pentru ceilalţi este un principiu relaţional. Discreţia, tactul, disponibilitatea sunt doar câteva caracteristici care stau la baza tuturor tipurilor de relaţie.
Respectul de sine este fundamentul, temelia acestei construcţii pe care toţi o doresc şi o admiră: politeţea. Fără această bază, educarea omului este, dacă nu sortită din start eşecului, cel puţin foarte mult îngreunată. Politeţea este o expresie a respectului pe care o persoană o are faţă de sine. Pentru ca cineva "să poată oferi respect", trebuie ca mai întâi să-l aibă pentru sine.
Fără îndoială, în societatea actuală nu pot exista sentimente şi relaţii bazate pe dragostea profundă şi autentică dacă nu ţinem cont de ceea ce noi numim bune maniere. Un proverb indian spunea: "Florii i se cere parfum, iar omului politeţe".
