Cine nu se teme de moarte? De fapt, cine scapă de ea? Nimeni! Chiar nimeni! M-am întrebat odată de ce mor oamenii şi nu am aflat nici un răspuns. Răspunsul e însăşi moartea. Fiecare lucru pământesc, pentru că are un început, are şi un sfârşit. Singurul care e veşnic este Dumnezeu. El nici nu are început, nici nu va avea sfârşit. Dar poate oare Dumnezeu în marea lui iubire să distrugă capodopera creaţiei sale: omul?

Acum trei ani l-am condus pe ultimul drum pe unul dintre copiii mei. Avea 23 de ani şi nu era căsătorit. De mic mi-a repetat deseori că vrea să devină preot. Cu timpul însă i-a dispărut această dorinţă. M-am bucurat totuşi că era ascultător, cu toate că plecarea din familie şi multele anturaje negative l-ar fi putut înstrăina de noi. Noi l-am iubit mult şi de aceea despărţirea definitivă de el a fost grea. Revăd şi acum momentul în care, primind un telefon, am fost întrebată dacă ştiu cine este... şi mi s-a spus numele lui. Avusese loc un accident. O maşină... E greu să exprim ce am simţit în acel moment. Ştiu doar că am avut puterea să întreb: "Şi şoferul...".

A venit ziua înmormântării. Mulţi tineri, printre care şi colegii lui, au venit să-l însoţească pe ultimul drum. Pentru ce în accident?, auzeam pe unul sau pe altul. De ce aşa stupid? Toţi aşteptau un răspuns. Şi el a venit. A venit de la preotul care prezida înmormântarea. "Faceţi un om din nimic, spunea el, faceţi-l şi daţi-i drumul să meargă. Puteţi, putem? Nu, nu este posibil! Dumnezeu ne-a încredinţat nouă oamenilor misiunea de a-i continua creaţia, de a o organiza, de a o stăpâni, dar viaţa rămâne de competenţa lui. Iar dacă astăzi, spunea preotul, suntem în faţa acestui trup neînsufleţit, a unui om care avea viaţa în faţă şi acum a plecat dintre noi, aceasta face parte din misterul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne chinuim să-l înţelegem, ci să-l acceptăm. A-l înţelege, nu înseamnă a-i reda viaţa, dar a-l accepta înseamnă a ne trăi altfel viaţa. După o persoană care a făcut mult rău în viaţă nu plânge nimeni, poate doar Dumnezeu, şi înţelegeţi de ce. Şi dacă voi l-aţi iubit, cu siguranţă şi Dumnezeu a făcut-o, dovadă că s-a grăbit să-l ia la sine. Nu plângeţi moartea lui, ci încercaţi să citiţi printre rânduri ce vrea să spună Dumnezeu prin această moarte". Au fost cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, cuvinte care mi-au schimbat total ideea despre moarte. Nu-l mai consideram pe fiul meu o victimă, ci o persoană iubită, cea mai iubită şi-i mulţumeam lui Dumnezeu din toată inima pentru modul în care lucrează cu noi. Atunci am înţeles că moartea nu e o catastrofă, nu trebuie să disperăm în faţa ei, ci să o pregătim. Ştim doar atât, că este inevitabilă. Dar dacă ea înseamnă întâlnire cu Dumnezeu, de ce oare mai trebuie să ne fie frică? Vă cred şi parcă vă văd pe toţi cei care citiţi aceste rânduri cum veţi spune: "Cuvinte! Simple cuvinte! Moartea tot moarte rămâne! Ea înseamnă despărţire, nostalgie, lacrimi, uneori disperare". O mamă, a cărui fiu a murit acum trei ani, va spune că aveţi dreptate, dar cu mulţumirea mea sufletească, cu bucuria că am acceptat misterul morţii fiului meu, cum rămâne? Sunt simple cuvinte? Eu vă spun că este realitate şi când spun asta, ştiu ce spun. Moartea este şi rămâne un mister, dar întâlnirea cu Dumnezeu ne-o pregătim încă de pe acest pământ şi ea nu este un mister, e o realitate. Altfel n-am mai muri! Astăzi chiar şi şoferul este liniştit. Nu poţi condamna pe cineva care, fără vina sa, a favorizat întâlnirea unui om cu Dumnezeu. Sună dur, dar am înţeles ce înseamnă moartea. (Margareta)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba