În mod obişnuit pe noi ne vedem mari, uneori chiar prea mari, fiindcă ne privim de aproape şi cu o mare doză de egoism. Pe cei de departe, pe păgânii din Kenya, de exemplu, îi vedem mici sau chiar deloc, fiindcă sunt departe. Dar, mergând în mijlocul lor, ne putem da seama de măreţia lor umană din dorinţa după demnitate,după adevărata credinţă, din generozitatea şi iubirea cu care înconjoară pe toţi cei veniţi să-i ia în seamă.
În prim plan: misionarul
Lipsurile lor sunt mari, dar se arată fericiţi fiindcă se mulţumesc cu puţin. Fac sărbătoare mare când pregătesc o singură mâncare aleasă: carne de oaie sau capră cu un pumn de orez; sunt dispuşi să primească un pumn de tabac - bărbaţii şi chiar femeile - şi câteva bomboane, copiii şi femeile în vârstă. Îmbrăcămintea de fiecare zi este simplă, zdrenţuită şi decolorată, dar pentru zilele de sărbătoare scot îmbrăcămintea curată, deosebit de colorată - mai ales a femeilor - încât te miri cum poate fi într-un cort afumat atâta frumuseţe. Bărbaţii poartă mereu cu ei un toiag de păstor, nu numai ca pe un semn al autorităţii, ci şi ca pe un mijloc de apărare. Femeile poartă - în majoritate - câte un prunc legat la spate, ca pe un semn al demnităţii lor de a da viaţă. Copiii sunt mai timizi, unii plâng şi caută să se ascundă în casele lor tradiţionale, adică în corturile specifice fiecărui trib. În cort pregătesc mâncarea şi se odihnesc noaptea. O colibă din care nu iese fum este considerată săracă, nu are ce pregăti. În aceste colibe te invită, mai ales şeful manyatei, la o cană de ceai specific kenyan, pregătit din plante şi lapte de oaie, capră şi chiar de cămilă. Îl găseşti plăcut, când nu este afumat. Umblă cu multă agilitate prin nisip, printre bolovani şi stânci, desculţi, cu şlapi simpli sau cu sandale, dar cu mai puţină teamă decât umblăm noi pe drumuri printre câinii vagabonzi, deşi scorpionii, viperele şi alte fiare sălbatice pândesc la tot pasul. Parcurg distanţe deosebit de lungi, mergând chiar mai multe zile în şir pentru a găsi o sursă de apă unde să-şi adape turmele. Apa de ploaie este o adevărată mană cerească. Plouă rar; în octombrie şi noiembrie este sezonul ploilor mici, iar în iunie, iulie şi august, sezonul ploilor mari. Acestor două sezoane de multe ori le rămâne numai numele de anotimp ploios, fiindcă plouă foarte puţin sau deloc. Misionarii contribuie în mod deosebit, mai ales în timp de secetă, fiindcă ştiu să-şi facă rezerve de apă din care îi ajută pe cei ajunşi la ananghie. Soarele nemilos dă o lumină orbitoare şi o căldură toridă, care se pare că le topeşte şi carnea de pe oase. N-am văzut persoane cu gabarit depăşit, cu plus de kilograme, dar foarte multe arătau numai piele şi oase. Deşi negri la culoare, în mod obişnuit au dinţii foarte sănătoşi şi albi, fiindcă îşi întreţin dantura cu un fel de pensulă - nu periuţă - făcută dintr-o ramură de copac cu multe fibre sub coajă. Mereu se scobesc în dinţi, dar nu ştiu de ce, fiindcă nu mănâncă decât foarte rar carne, de câteva ori pe an, în rest, hrana obişnuită este ceaiul, laptele, sângele pe care îl sug direct din vena unui animal precum vaca, boul, cămila etc.
Este interesant faptul cum oamenii acestor locuri îşi stabilesc manyatele departe de oaze. Manyata este o grupare de case tradiţionale, cinci, zece şi chiar cincisprezece corturi, ale unei familii mai mari, cuprinzând rudele cele mai apropiate, conduse de un şef, cel mai bătrân. Clanul este format din mai multe manyate care se înrudesc. Tribul este format din mai multe clanuri care au aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi aceleaşi interese.
În acest peisaj pitoresc se află o parohie - Maikona - în care îşi desfăşoară activitatea misionară părinţii noştri români: Eugen Blaj şi Isidor Mârţ. Pr. Anton Dancă
