Cine spune că în viaţă totul este întâmplător se înşală. Aceasta este concluzia la care am ajuns atunci când "din întâmplare" am vizitat o mănăstire de surori.
Eram în concediu şi împreună cu toţi membrii familiei, printre altele, am hotărât să vizităm şi câteva din mănăstirile sau casele unde activează călugării sau călugăriţele despre care auzim sau vedem că fac atâtea lucruri frumoase. Aşa am nimerit la o mănăstire de surori unde nu peste mult timp avea să înceapă ceva ce ele numeau lectio divina şi la care am fost invitaţi şi noi să rămânem. Sigur, am acceptat cu bucurie şi cu interes în acelaşi timp, pentru că nu ştiam ce înseamnă şi mai ales cum se face. Ni s-a adus pentru fiecare câte o carte cu Noul Testament şi s-a propus textul din Evanghelia după sfântul Matei în care Isus vorbeşte ucenicilor despre faptul că ei sunt sarea pământului şi lumina lumii. Am rămas surprins când surorile mi-au propus chiar mie să citesc textul; pentru că eram cu întreaga mea familie nu am vrut să le arăt că sunt ruşinos şi am acceptat, chiar dacă abia ţineam cartea în mâini de emoţie. Am citit textul iar una dintre surori a prezentat regulile. S-a făcut tăcere şi ni s-a spus să ne orientăm spre cuvântul sau expresia care ne-a plăcut cel mai mult pentru ca după o altă citire a textului să spunem fiecare de ce am ales respectivul cuvânt sau expresie. Pentru mine acelea au fost cele mai lungi clipe din viaţă. Eram pus pentru prima dată faţă în faţă cu cuvântul lui Dumnezeu, cu familia mea şi cu câteva surori pe care le vedeam pentru prima dată. Mă gândeam la ce va urma să spun. N-aş fi vrut să par în faţa celor prezenţi că sunt dezinteresat de ceea ce se petrece, aşa că m-am orientat să spun ceva care să-i impresioneze. Am cerut să fiu lăsat să vorbesc ultimul. După un timp destul de lung de tăcere a venit momentul împărtăşirii celor meditate, a confruntării personale cu cuvântul lui Dumnezeu. Au început să vorbească rând pe rând surorile, apoi soţia, copiii şi eu. Să fiu sincer nu prea mai aveam ce să spun, mi-au cam luat toate ideile, dar ca să salvez situaţia am spus doar atât: acum, aici, am descoperit un nou prieten pentru familia mea şi acesta se numeşte cuvântul lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă este o întâmplare, iar dacă este, îmi place să spun că nu e, dar de astăzi, ceea ce am trăit aici voi încerca să trăiesc şi cu familia mea acasă. Am descoperit că este un lucru minunat să-ţi confrunţi viaţa cu cuvântul lui Dumnezeu.
Întors acasă, am procedat exact cum am văzut că au procedat surorile. Am citit împreună cu familia mea textul Evangheliei care avea să fie în duminica următoare, apoi după un moment suficient de tăcere, timp în care fiecare îşi căuta cuvântul sau expresia care l-a impresionat cel mai mult, urma împărtăşirea celor meditate şi apoi o hotărâre pe care aveam s-o respectăm în săptămâna pe care o aveam în faţă. De atunci viaţa familiei mele s-a schimbat. E altfel! Ceva ne uneşte mai mult. Suntem mai deschişi unii faţă de alţii. Duminica mergem la sfânta Liturghie oarecum cu lecţia învăţată. Ceea ce spune preotul la predică nu vine decât să completeze ceea ce nu am reuşit noi să pricepem atunci când am meditat la cuvântul lui Dumnezeu. E frumos să faci în familie lectio divina, da, e frumos şi parcă suntem mai uniţi de atunci şi aceasta pentru că avem un prieten nou... (Daniel).
Pr. Felician Tiba
