Cu toţii am trecut prin momente mai mari sau mai mici de disperare, momente în care am aşteptat chiar o minune, dar aceasta întârzia. E firesc, suntem oameni şi nu reuşim de fiecare dată să înţelegem momentele prin care trecem. Şi apoi, astfel de evenimente nu ni se întâmplă numai nouă. Trebuie doar să avem curajul să privim în jur. Sunt ortodoxă, dar nu are importanţă, sunt tot creştină, iar motivul pentru care vă împărtăşesc experienţa mea, este că ceea ce mi s-a întâmplat, a fost într-o biserică catolică, în noaptea de Joia spre Vinerea Mare, înainte de Paşti.
Am cinci copii, dar au plecat cu toţii în străinătate, iar cu ei a plecat şi soţul. După mai bine de treizeci de ani, iată-mă de una singură. Am crescut aceşti copii cu multă dragoste. De multe ori am suferit mult pentru ei. Am oferit fiecăruia cât am crezut de cuviinţă şi cred că nu au ce să-mi reproşeze, iar acum m-au părăsit. E o experienţă pe care numai o mamă în situaţia mea o poate înţelege. Şi, pentru că nu era destul, a plecat şi soţul. Eram singură şi la propriu şi la figurat. Dar cum o nenorocire, de multe ori nu vine singură, trebuia să se "umple paharul". În seara de Joia Mare am primit un telefon prin care unul dintre copii îmi spunea că soţul împreună cu alţi doi copii, mergând cu un taxi, au avut un accident. Nu murise nici unul, dar toţi aveau răni grave. O asemenea veste m-a demoralizat. Eram disperată. De durere am început să vorbesc singură. Fără să realizez prea mult din ceea ce fac, am ieşit din casă şi, de una singură, am început să merg în noapte. Voiam să mă descarc, să spun oricui durerea mea, toate acestea, fără să mă gândesc că ar fi putut să mi se întâmple şi mie ceva rău. Aşa am nimerit în biserica catolică. Era lumină, deşi era noaptea târziu. Lume multă; unii veneau, alţii plecau, dar pe toţi îi unea ceva. Era o rugăciune profundă în faţa sfintei Împărtăşanii, ceva ce eu nu am înţeles nici până astăzi. La un moment dat au intrat doi tineri care, aparent, nu aveau nimic comun cu ceea ce se întâmpla acolo, mai ales tânărul care s-a aşezat într-un mod cu totul sfidător, dar care puţin câte puţin a luat o poziţie demnă, a îngenuncheat şi apoi l-am văzut cufundat în rugăciune. În ei îi vedeam parcă pe copiii mei. Am început să-i privesc pe cei care intrau şi care ieşeau. Parcă mă mai liniştisem puţin, de aceea pot să dau aceste detalii. Nu peste mult timp o femeie de vreo patruzeci de ani s-a ridicat din genunchi şi a ieşit afară. Privind-o, mi-a fost ruşine de mine, deoarece eu nu aveam şi nici măcar nu mă puteam preface să am o faţă atât de senină ca a ei. M-am uimit şi în acelaşi timp mi-a dat de gândit. "Aşa ar trebui să arăt", m-am gândit, dar cât de departe eram... Au intrat apoi doi bătrânei. Mergeau amândoi la braţ şi nu s-au stingherit de mulţimea prezentă. Atunci mi-am zis: "Aici totu-i posibil!" Dar am observat că unul dintre ei era orb, de aceea nu putea merge de unul singur. Şi ei m-au uimit, iar sufletul meu începea să spere. Nu eram singura care aveam probleme. O mamă, după ce a ajuns la biserică, le-a permis celor trei copii să se apropie de locul unde era pusă sfânta Împărtăşanie, iar ea a rămas undeva mai în spate într-o rugăciune profundă şi de invidiat. În fiecare om care intra sau ieşea din biserică am văzut tot atâţia oameni, cu tot atâtea probleme. Faptul că au ales să vină la biserică la acea oră m-a făcut să cred că cineva acolo sus îi iubeşte. Era Dumnezeu, care în Joia Mare a acceptat ca Fiul său să fie condamnat la moarte. Nu ştiu de ce am ales biserica catolică şi de ce mi s-a întâmplat tocmai atunci când Fiul lui Dumnezeu trecea printr-o suferinţă cu mult mai mare ca a mea. Doar atât ştiu; am intrat disperată în biserică şi am plecat acasă, de data aceasta conştientă, dar fericită (Elena)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
