Nu vă fie teamă!
Cristos a înviat!

Sfinţiile voastre, dragi credincioşi,

Ne pregătim să întâmpinăm din nou momentul cel mai important al credinţei noastre: "Paştele" - misterul pascal, Învierea Domnului, care certifică pe deplin opţiunea noastră de credinţă.

Săptămâna cea mai densă şi cea mai importantă din anul bisericesc este Săptămâna Sfântă în care se petrec şi se retrăiesc cele mai mari evenimente din istoria mântuirii. Ea poate fi definită pe drept "săptămâna iubirii supreme": cina, trădarea, răstignirea, moartea şi în sfârşit Învierea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

După celebrarea cu multă credinţă şi cu mult interes a timpului quadragesimal, după intrarea solemnă a lui Cristos în Ierusalim, începe marea aventură de iubire, triduum-ul sacru;
- Joia Cinei celei de Taină;
- Vinerea răstignirii şi a morţii pe cruce;
- Duminica glorioasei Învieri.

Cina de Taină

Dragi confraţi întru preoţie,

Prima zi din triduum-ul pascal ne priveşte într-un chip special pe noi, cei aleşi să fim părtaşi ai preoţiei lui Cristos, prietenii şi colaboratorii săi.

"Înainte de sărbătoarea Paştilor, cum Isus ştia că i-a venit ceasul să treacă din această lume la Tatăl, şi cum îi iubea pe ai săi care erau în această lume, i-a iubit până la capăt" (In 13,1). Cu aceste cuvinte, evanghelistul Ioan începe relatarea celor mai mişcătoare momente din viaţa lui Isus şi a apostolilor, între care Cina cea de Taină sau Cina de pe Urmă deschide drumul iubirii totale, jertfa supremă oferită pentru mântuirea tuturor.

Cina iubirii începe cu un gest impresionant, spălarea picioarelor ucenicilor. "Apoi s-a ridicat de la masă, a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele discipolilor săi şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. După ce s-a aşezat a spus: 'Vă daţi seama de ceea ce v-am făcut? Voi mă chemaţi Învăţător şi Domn şi pe drept o spuneţi, că sunt. Dacă eu v-am spălat picioarele, eu, Domnul şi Învăţătorul, şi voi trebuie să vă spălaţi unii altora picioarele. V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi precum v-am făcut eu vouă'" (In 13,13).

La aceeaşi Cină de Taină Isus întemeiază sacramentul Euharistiei, iar pe apostoli îi consacră preoţi dându-le poruncă să facă aceasta în amintirea sa (cf. Lc 22,19).

Isus, aşadar, preotul veşnic, încredinţează preoţia sa ucenicilor ca un dar ceresc oferit pentru mântuirea tuturor. El ne alege pe noi şi ne face părtaşi ai preoţiei sale, ne încredinţează tainele sale, arătându-ne o iubire veşnică.

În ziua care premerge patima sa, Isus se îndreaptă din nou spre noi, preoţii anului 2002, şi ne arată iubirea sa dumnezeiască, ne spală picioarele, ne cheamă să celebrăm taina iubirii, aşa cum a făcut-o el şi ne invită să facem aceasta până când va veni în slavă.

Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, preocupat să-i cheme pe toţi preoţii Bisericii în jurul lui Isus, adresează an de an o chemare părintească şi exprimă un mesaj special tuturor slujitorilor altarului.

Ca episcop de Iaşi, unit mereu cu Sfântul Părinte în ministerul pastoral şi ajutat de episcopul nostru auxiliar, îmi exprim bucuria de a vă întâlni în catedrala noastră episcopală, în Joia Sfântă, pentru a-l înconjura pe Isus, pentru a-l asculta şi pentru a primi îndemnul şi porunca sa divină: "Faceţi aceasta în amintirea mea" şi pentru a înţelege şi mai bine porunca dată lui Petru şi deci dată oricărui apostol şi oricărui păstor: Duc in altum!

Este ziua iubirii sale nemărginite faţă de noi, preoţii săi.

Este ziua în care toţi trebuie să reînnoim în noi convingerea că suntem fraţi între noi şi "preoţi în veci" după rânduiala Părintelui ceresc pentru care Isus s-a jertfit şi s-a rugat "ca toţi să fie una".

Dragi fraţi şi surori, dragi suflete consacrate,

Gestul iubirii lui Isus Cristos nu s-a mărginit numai la apostoli, ci el s-a îndreptat spre toate sufletele, mai ales spre cele care erau mai aproape de el şi de ucenici. De atâtea ori citim în Evanghelii cum diferite persoane îi însoţeau pe Isus şi pe ucenici în călătoriile şi pelerinajele sale. Pe lângă Maria, Mama lui Isus, se aflau femeile sfinte, care nu s-au îndepărtat de el nici în ultimele zile pe care le-a trăit la Ierusalim şi deci nici în momentul testamentului iubirii şi al suferinţelor sale.

El a lăsat tuturor amintirea patimilor sale şi a voit să se ofere pentru toţi sub chipul pâinii şi al vinului, mijlocul cel mai simplu şi cel mai uşor de a rămâne cu cei dragi până la sfârşitul lumii.

Iubirea lui infinită a înfiinţat altarul de jertfă, Euharistia, tabernacolul. Iubirea sa ne cucereşte şi ne obligă pe toţi. Lui îi aparţin cuvintele: Veniţi la mine toţi şi eu vă voi uşura pe voi (cf. Mt 11,28) şi tot el îi asigură pe cei care se vor împărtăşi cu trupul şi sângele său că vor avea viaţa fără de sfârşit şi vor învia în ziua de apoi (cf. In 6,59).

Vinerea Mare

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

Drumul iubirii lui Cristos l-a purtat din Cenacol în Grădina Măslinilor şi apoi pe Calvar. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (In 15,13).

Acest lucru s-a întâmplat în Vinerea Mare. Isus îşi dă viaţa pentru alţii, pentru prietenii săi, dar nu numai pentru ei, ci pentru toţi, făcându-i astfel pe toţi să fie prietenii săi. El i-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Este greu să înţelegi şi să descrii misterul din Vinerea Mare. Este cea mai neagră zi din istoria lumii: ziua nerecunoştinţei, ziua întunericului şi a păcatului, ziua victoriei celor răi în faţa Celui Bun, zi tristă şi îndoliată. Ar putea să ne-o descrie mama lui Isus sau femeile sfinte, cei care nu l-au părăsit nici o clipă. A făcut-o Ioan, tânărul care a ajuns până sub cruce şi a însoţit-o pe Maria, primind-o ca mamă chiar în testament. A făcut-o apostolul iubirii prezentându-ne cu lux de amănunte, din clipa arestării sale din Grădina Măslinilor, etapele judecăţii, a acuzelor din casa lui Ana şi Caiafa, din pretoriul lui Pilat şi de pe drumul crucii până pe Calvar. Ne-a prezentat răstignirea, cuiele, ruşinea despuierii, strigătul de sete, profundul act al supunerii şi ultimele cuvinte: S-a împlinit (cf. In 18,19).

Au completat aceste scene îngrozitoare ceilalţi evanghelişti sinoptici, care au remarcat cruzimea călăilor şi a soldaţilor, dar şi milostivirea Celui Răstignit: Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac! (cf. Lc 23,34), ca să sublinieze marea jertfă pentru care a venit în această lume. Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul! (cf. Lc 22,23). S-a săvârşit! (In 19,30).

Pagina suferinţei şi a morţii s-a scris, prinosul de iubire s-a dat. Păcatul omenirii a fost spălat cu sângele mielului nevinovat, care este însuşi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Iubirea a ales argumentul cel mai puternic: sângele, moartea, şi de fapt moartea cea mai ruşinoasă, pe cruce.

Nu ne mai rămâne decât să tăcem, să plângem, să ne întoarcem şi să ne convertim. Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe propriul său Fiu l-a dat, ca noi să avem viaţă (cf. In 3,16).

Duminica Învierii

Preacucernici părinţi, dragi fraţi şi surori în Domnul, iubiţi credincioşi,

A înviat Cristos, speranţa noastră! Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa! (Ps 117)

Dintre toate sărbătorile anului bisericesc, sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea sărbătorilor pentru că pe acest adevăr se clădeşte toată construcţia credinţei noastre. La acest moment ne conduc toate profeţiile din Vechiul Testament, spre această clipă ne îndreaptă toţi evangheliştii în textele pe care ni le-au transmis şi într-un chip deosebit spre această oră, spre această victorie, ne cheamă să ne îndreptăm chiar Domnul nostru Isus Cristos.

După mărturisirea lui Petru din părţile Cezareii lui Filip, Isus le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să îndure multe din partea bătrânilor, arhiereilor şi cărturarilor, că va fi ucis, dar că a treia zi va învia (cf. Mt 18,21). El le vorbeşte ucenicilor despre acest adevăr şi-i pregăteşte pentru ca atunci când se va întâmpla, ei să creadă în el. Toţi evangheliştii preiau acest anunţ şi-l notează ca momentul culminant al vieţii şi activităţii lui pe acest pământ. Evangheliile se termină cu triumful Învierii sale, cu trimiterea apostolilor în lume şi cu Înălţarea sa la cer. Exemplificăm acest lucru cu încă un text din Evanghelia după Marcu care justifică nu numai faptul învierii, ci şi faptul că acest lucru era clar pentru Isus: El însuşi învăţa discipolii şi le spunea că Fiul Omului va fi dat pe mâna oamenilor şi-l vor ucide, dar a treia zi, după ce va fi ucis, va învia. Ei însă nu înţelegeau acest fel de a vorbi şi le era teamă să-l întrebe (cf. Mc 9,31-32).

Pentru apostolul Petru ca şi pentru Paul, apostolul neamurilor, învierea lui Isus este primul adevăr anunţat şi fundamentul credinţei. Fără înviere nimic nu rămâne, totul se ruinează. Prima predică a apostolului Petru după ziua de Rusalii a avut ca subiect tocmai acest adevăr: pe Isus Nazarineanul, pe acesta voi l-aţi ucis, răstignindu-l prin mâna nelegiuiţilor, pe acesta Dumnezeu l-a înviat şi l-a făcut Domn şi Cristos (cf. Fap 2,36).

Parcurgând mai departe scrierile apostolului Paul, descoperim o credinţă profundă şi o convingere de nezdruncinat cu care s-a îndreptat spre cei pe care-i întâlnea. În Scrisoarea întâi către Corinteni, cap. 15, sfântul apostol face o apologie clară, adâncă şi convingătoare despre înviere, folosindu-se de argumentul învierii lui Isus: "Fraţilor, vă aduc aminte evanghelia ce v-am predicat-o; prin ea veţi fi mântuiţi dacă o ţineţi aşa cum v-am vestit-o, altcum aţi fi îmbrăţişat credinţa în zadar... Dacă Cristos nu a înviat, atunci predica noastră este deşartă, deşartă este şi credinţa voastră... În realitate însă Cristos a înviat din morţi, ca înaintaş al celor răposaţi. Să-i fie mulţumită lui Dumnezeu care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!" (cf. 1Cor 15,1-58).

Încheiem aceste mărturii cu un alt cuvânt al primului apostol, purtătorul de cuvânt al celorlalţi, care a văzut cu ochii mormântul gol şi l-a întâlnit în Cenacol: "Ştiţi bine că nu cu bunuri pieritoare, cu argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi de purtarea voastră deşartă moştenită de la părinţi, ci cu sângele de preţ al lui Cristos, mielul nevinovat şi nepătat. El a fost ales mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat în vremurile de pe urmă spre binele vostru. Prin el credeţi în Dumnezeu care l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă ca spre Dumnezeu să tindă credinţa şi nădejdea voastră" (1Pt 1,18-21).

Acest adevăr îl retrăim şi îl celebrăm în noaptea învierii şi în ziua sfântă a Paştelui. Este adevărul care face ca în sufletele noastre să coboare liniştea şi pacea, bucuria victoriei şi asigurarea speranţei pe care toţi o nutresc.

Învierea lui Cristos ne asigură şi pe noi că vom învia şi că vom trăi veşnic după moartea trupească. "Dacă am murit cu Cristos, credem că vom şi trăi cu el, deoarece ştim că o dată înviat din morţi, Cristos nu mai moare, moartea nu mai e stăpână peste el" (Rom 6,8-10). Este şi normal ca bucurându-ne de acelaşi Duh pe care l-a avut Cristos să aşteptăm să avem aceeaşi soartă, să înviem şi noi din morţi: "Iar dacă Spiritul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, acela care l-a înviat din morţi pe Cristos le va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, prin Spiritul său care locuieşte în voi" (Rom 8,10-14).

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Celebrând Învierea Domnului în anul 2002, la începutul unui nou mileniu, avem cu adevărat motiv de reînnoită bucurie şi de adevărată speranţă întrucât drumul nostru de credinţă în noul mileniu este alimentat şi întărit de un adevăr veşnic, victoria vieţii asupra morţii. Unii poate nu au avut bucuria să audă de el, alţii nu l-au luat în seamă, mulţi poate l-au uitat. Biserica ne cheamă să ne bucurăm şi să ne încurajăm în această speranţă şi să credem în înviere. Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea ne cheamă să nu ne luăm privirea de la faţa suferindă a lui Isus şi mai ales de la faţa lui glorioasă pentru a trăi o speranţă şi o credinţă nouă.

Ca episcop de Iaşi, în acelaşi gând cu Sfântul Părinte, îndrept invitaţia spre fiecare preot, spre fiecare suflet consacrat, spre tinerii noştri ca şi spre fiecare credincios din sânul Bisericii noastre locale, ca să-şi aţintească privirea spre Cristos, care călătoreşte cu noi prin anii noului mileniu, să-l descopere pe el care merge înaintea noastră purtând în mâini crucea transformată în stindard, în steag victorios şi să-l urmeze cu curaj pe drumul spre înviere.

Împreună cu Preasfinţitul Aurel şi cu toţi colaboratorii noştri, ce fac parte din Comisia de Coordonare a Sinodului Diecezan, precum şi cu toţi cei care se ocupă cu pregătirea viitorilor apostoli din seminarii şi şcoli, vă chem să-l ascultaţi pe Isus care se află în barca Bisericii noastre şi care ne spune tuturor: Înaintaţi în larg. Curaj! Cine vine după mine va învinge, va învia!

Tuturor, Sărbători fericite! Cristos a înviat!

Sfintele Paşti, 2002
Petru Gherghel, episcop de Iaşi