În anul 1975, pe neaşteptate, Dumnezeu a chemat-o la sine pe Clara de Castelbajac, o tânără de 21 de ani. Aparent, viaţa sa a fost foarte simplă şi nimic nu prevedea puternica influenţă spirituală pe care o exercită în prezent asupra tinerilor. Pelerini din toată lumea merg la mormântul său şi cele două cărţi care s-au scris despre ea sunt fără încetare reeditate şi traduse în diferite limbi. Vocaţia la fericire
O vocaţie excepţională la bucurie şi la fericire străbate întreaga sa viaţă. La 21 de ani, Clara spunea: "Când eram mică, mătuşile şi unchii mei îi spuneau mamei: "Este extraordinar cum Clara trăieşte bucuria lui Dumnezeu"; aşa spuneau despre mine până acum doi-trei ani. Este uşor să ai bucuria lui Dumnezeu când ai ce să mănânci, când cei din jur ţin la tine, când eşti bine spălat, iubit, hrănit, îngrijit. În acest caz nu e vorba despre bucuria lui Dumnezeu, este pur şi simplu bucuria de a trăi şi este deja mult. Bucuria lui Dumnezeu este când Dumnezeu ocupă un loc mai mare în inima ta decât toată partea omenească. Dacă prin bucuria ta în Dumnezeu înlături toate problemele sau le depăşeşti, atunci realizezi egalitatea: bucuria dumnezeiască, bucuria de a trăi". Ea conclude într-o scrisoare adresată părinţilor în 1974: "Continui să fiu în pace şi bucurie interioară. Îi iubesc pe toţi şi doresc să fac toată lumea fericită: aceasta trebuie să fie bucuria copiilor lui Dumnezeu. De mult o caut".
Născută în 1953, Clara şi-a petrecut primii ani de copilărie în Maroc, apoi în Franţa la Lauret. Încă de la naştere, mama sa a învăţat-o să facă semnul sfintei cruci şi ea a învăţat să vorbească o dată cu învăţarea primelor rugăciuni. La cinci ani şi jumătate face prima sfântă Împărtăşanie destăinuindu-i mamei sale dorinţa de a deveni sfântă. La şapte ani spunea: "Oferă lui Dumnezeu inima ta şi întreaga zi! Bineînţeles, altminteri ce rost au toate?" Grija sa pentru misiuni este constantă: "Mai târziu, vreau să fiu misionară. Este cea mai frumoasă dintre meserii întrucât se lucrează pentru bunul Dumnezeu şi pentru suflete". După terminarea liceului a studiat câteva luni la Facultatea de Litere de la Toulouse, după care a reuşit admiterea la Institutul de Restaurare din Roma (1972). Primul an a fost un timp mai dificil pentru ea, când credinţa i-a fost pusă la încercare, dar, nepierzându-şi încrederea în Dumnezeu, i-a ajutat şi pe cei din jur să fie credincioşi: "Aş vrea să dăruiesc fericire tuturor". În timpul ultimei vacanţe de Crăciun, pe când era în bucătărie, a spus mamei sale: "Sunt atât de fericită încât dacă aş muri acum, cred că voi merge direct în paradis, întrucât paradisul înseamnă a-l lăuda pe Dumnezeu, iar eu îl laud deja".
La sfârşitul lui decembrie 1974 doreşte să meargă în pelerinaj la Lourdes. Mama sa o însoţeşte. După o rugăciune profundă se reîntorc acasă, însă mama şi-a dat seama că ceva se petrece cu Clara. După câteva zile Clara cade bolnavă iar doctorii pun diagnosticul: meningo-encefalită. Boala se agravează. Neputând să se roage, le cere celor din jur să se roage cu voce tare. Dorinţa vieţii sale era de a-l lăuda pe Dumnezeu şi a-i face fericiţi pe cei din jur, a le dărui bucurie. Meritul său a fost acela că a înţeles şi a încercat să ne transmită că încrederea totală conduce la bucuria copiilor lui Dumnezeu, şi că vocaţia noastră la fericire poate şi trebuie să se realizeze parţial încă de pe pământ. Ea a plecat să-l laude continuu pe Domnul în seara zilei de 22 ianuarie 1975, iar de atunci chipul său luminos continuă să-i invite pe toţi, dar mai ales pe tineri, la bucurie şi fericire sub privirea lui Dumnezeu. În iunie 1986, după studiul dosarului trimis de Arhiepiscopia de Auch, Clara a fost declarată slujitoare a lui Dumnezeu de Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor. Decretul de deschidere diecezană a anchetei canonice privind cauza ei de beatificare a fost deschis oficial la data de 10 februarie 1990.
Gabriela Enăşoae
