Probleme, probleme şi iar probleme. Are lumea atâtea probleme astăzi că o uşoară neînţelegere, de multe ori aproape că este inevitabilă. Dar problemele cele mai mari care sunt astăzi la modă, cred că sunt cele pe care le ridică "pământul". Spun aceasta deoarece eu însumi am avut nefericirea să mă confrunt cu o astfel de problemă.
Cât despre bucata de teren pe care o revendicam, era una relativ mică, dar pentru că am considerat că mi se cuvine, am dorit să intru în posesia ei indiferent de mijloacele folosite. Era vorba de o moştenire pe care părinţii ne-o lăsaseră prin testament. Pentru că nu aveam copii, ceilalţi fraţi au considerat că e mai bine să împartă între ei şi partea care mi se cuvenea, ceea ce mi s-a părut a fi o nedreptate enormă, mai ales că nu mi se ceruse acordul. Între timp fraţii au trecut la fapte concrete; au pregătit terenul, l-au semănat, l-au îngrijit, iar la timpul cuvenit au cules roadele. Soţul meu, şofer fiind, o mare parte din timp o petrecea în cursele pe care le făcea. De aceea problema bucăţii de teren, care pe mine mă frământa atât de mult, pe el nu-l mişca mai deloc. Ba mai mult, deseori îmi reproşa că ţineam să am pământul doar de dragul de a-l avea, pentru că oricum nu-l puteam munci, şi apoi noi ne descurcam suficient de bine din cât câştiga el ca şofer. Doream acea bucată de pământ fără să ştiu de ce, numai să nu fie a fraţilor mei. Aşa am ajuns de am intrat în conflict cu ei. Încercam să nu ratez nici o ocazie de a le reproşa gestul făcut. Mă foloseam în discuţiile mele cu ei de toate posibilităţile pe care le oferă dicţionarul mai puţin convenţional al străzii. Şi pentru că nici aşa nu mi s-a făcut dreptate am hotărât să o caut la tribunal. Am înaintat toate actele necesare şi aşteptam liniştiţi momentul în care aveam să fim chemaţi pentru proces. Era fixat undeva după sărbătoarea Paştelui. Atât Biserica Catolică cât şi cea Ortodoxă, în acel an sărbătoreau Paştele împreună. Aşa că toată lumea se afla la un moment dat în Săptămâna Sfântă. În Joia Mare, la maşina soţului a intervenit o defecţiune, fiind nevoit să stea mai multe ore cu ea la Service. Din întâmplare, sau că a vrut Dumnezeu să-mi dea un exemplu concret de iertare, mă aflam şi eu cu el în momentul în care directorul unităţii, ortodox fiind, a trecut pe la fiecare muncitor în parte cerându-i iertare pentru eventualele neplăceri făcute cu timpul. Poate este greu de crezut, dar directorul a cerut iertare tuturor muncitorilor motivându-le că urma să se spovedească de Paşti şi n-ar fi vrut să se ştie certat sau supărat pe vreunul din muncitori, îndemnându-i la rândul său şi pe ei să facă la fel.
Pentru mine, acesta a fost momentul în care mi s-au "deschis ochii". Eu chiar că eram în conflict cu fraţii mei. Nu era o probabilitate aşa cum credea directorul că este cu muncitorii. La mine era ceva sigur şi adevărat. Eram în duşmănie cu toţi fraţii şi aceasta pentru o bucată mică de pământ, pe care, vorba multora, oricum nu o luam cu mine după moarte. Acel director m-a impresionat. Gestul său mi-a dat mult de gândit. Şi pentru mine urma să fie sărbătoarea Paştelui, dar nu mă puteam spovedi pentru că eram în duşmănie cu fraţii. Trebuia să iau exemplul directorului. Cât despre Isus Cristos, care în Vinerea Mare avea să-mi amintească de cel mai mare gest de iertare, nici nu-mi trecea prin minte. Atunci, la Service, am învăţat practic ce înseamnă iertarea şi am găsit şi curajul necesar pentru a o cere. Nu trebuia decât să-i înţeleg pe fraţii mei. Doar atât! Am renunţat la orgoliul meu şi am sărbătorit acel Paşte cu multă bucurie şi mai ales cu mulţumirea că mă împăcasem, chiar dacă m-a costat. Acum am şi eu fraţii mei! (Maria)
Pr. Felician Tiba
