Cum se simte cardinalul Joseph Ratzinger după 20 de ani în care a activat în unul dintre cele mai importante posturi din Biserica Catolică? "Mai mult ca un simplu om decât ca un cardinal", a spus cardinalul bavarez în timpul unui interviu acordat pentru Radio Vatican în noiembrie anul trecut. Născut la 26 aprilie 1917, după participarea sa la Conciliul Vatican II, ca expert, Joseph Ratzinger a devenit unul dintre cei mai proeminenţi teologi ai Bisericii. După ce între anii 1969 şi 1977 a fost vicerectorul Universităţii de Ratisborn, la 24 martie 1977, papa Paul al VI-lea l-a numit arhiepiscop de Munchen and Freising. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit apoi, la 25 noiembrie 1981, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Mai jos redăm interviul preluat de pe www.greek-catholic.ro după ZENIT.

Cum poţi astăzi să ai autoritate în probleme de credinţă?
Este cu siguranţă o sarcină dificilă, în parte deoarece conceptul de autoritate nu mai există. Faptul că o autoritate poate astăzi decide orice pare incompatibil cu libertatea de a face orice vrei. Este, de asemenea, dificil şi datorită numeroaselor tendinţe din timpurile noastre care se opun credinţei catolice: se caută o percepţie simplificată a lumii. De aceea, Cristos nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, ci este doar un mit, o personalitate umană măreaţă, deoarece Dumnezeu nu putea accepta sacrificiul lui Cristos, Dumnezeu nu poate fi un Dumnezeu crud.

Într-un cuvânt, există multe idei care se opun creştinismului, şi multe adevăruri de credinţă ar trebui să fie reformulate pentru a fi adaptate omului zilei de astăzi. Totuşi trebuie să spun că mulţi oameni mulţumesc Bisericii pentru că ea continuă să fie o forţă care exprimă credinţa catolică şi oferă un fundament pentru viaţă şi moarte. Acest fapt mă consolează.

Cei 20 de ani de când sunteţi în Vatican sunt strâns legaţi de actualul pontificat. Care sunt amintirile cele mai vii pe care le aveţi din această perioadă?
Amintirile mele cele mai vii sunt legate de întâlnirile cu papa în marile călătorii şi în marea dramă a teologiei eliberării, când am căutat calea dreaptă. Apoi vine angajamentul ecumenic al Sfântului Părinte: acea căutare pentru o mare deschidere a Bisericii, dar, în acelaşi timp, fără a-şi pierde identitatea. Întâlnirile obişnuite cu papa sunt poate cele mai frumoase experienţe, deoarece vorbim inimă la inimă şi simţim intenţia noastră comună de a-l sluji pe Dumnezeu. Vedem, de asemenea, cum Domnul ne ajută să găsim însoţitori pe drumul nostru, deoarece eu nu fac nimic de unul singur. Acest lucru este foarte important: nu trebuie să iei o decizie personală singur, ci în colaborare cu ceilalţi. Şi aceasta, întotdeauna în comuniune cu papa, care are o viziune măreaţă asupra viitorului. El mă întăreşte şi mă conduce pe drumul meu.

Dar cum este papa? Aveţi un adjectiv care ar ajuta la a-l face mai familiar?
Înainte de orice papa este foarte bun. El este omul cu o inimă deschisă. El este, de asemenea, un om cu umor, cu care se poate vorbi cu mare bucurie şi linişte. Nu suntem tot timpul în al nouălea cer; trăim în această viaţă. M-am convins de această bunătate personală a papei de nenumărate ori. Nu trebuie să uităm nici marea sa erudiţie, şi faptul că este cu picioarele pe pământ.

Aţi putea să vă descrieţi singur?
Este imposibil să îmi pictez un autoportret; este dificil să te judeci pe tine însuţi. Pot doar să spun că vin dintr-o familie foarte simplă, foarte umilă, şi de aceea mă simt mai mult un om simplu decât un cardinal. Casa mea este în Germania, într-un sat mic, cu oameni care lucrează în agricultură, în artizanat, şi acolo mă simt acasă. Încerc să fiu la fel în activitatea mea: nu ştiu dacă am reuşit, nu îndrăznesc să mă judec pe mine. Îmi amintesc întotdeauna cu multă afecţiune bunătatea profundă a tatălui şi a mamei mele şi, în mod natural, pentru mine, bunătate înseamnă capacitatea de a spune "nu", deoarece o bunătate care permite orice, nu îi face celuilalt nici un bine. Uneori bunătatea înseamnă a spune "nu" şi atrage riscul contradicţiei. Acestea sunt criteriile mele, aceasta este originea mea; restul trebuie să fie judecat de ceilalţi.