Sinodul - drum de convertire făcut împreună

Credinţă şi convertire

Pentru Biserica locală, sinodul nu este un fapt organizativ, nu este o lucrare de faţadă, ci este un drum de convertire, făcut împreună. Drumul convertirii ne este deschis de credinţă şi îl parcurgem stimulaţi de experienţa iubirii lui Dumnezeu.

Cristos este sfânt şi în el nu este umbră de păcat. El este sfântul lui Dumnezeu. Mai mult, el a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca să o facă sfântă" (Ef 5,25-26). "Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea" (LG 8).

Sfânta Scriptură ne relatează faptele şi cuvintele lui Dumnezeu care, în bunătatea sa faţă de oameni, a voit să-i îndepărteze pe aceştia de păcat şi să-i facă să se convertească la el. Păcatul este întotdeauna o îndepărtare de Dumnezeu şi o cădere în idolatrie. Biblia ne învaţă, de asemenea, că există două convertiri: prima are loc atunci când se primeşte credinţa; a doua este un drum progresiv şi continuu, de-a lungul întregii vieţi.

Convertire de la ce? În primul rând de la păcat şi, mai ales, de la compromisul cu păcatul, care opreşte viaţa divină în noi, ne rupe de Cristos şi dezarticulează relaţia noastră cu Biserica. Mai sunt însă şi multe alte aspecte de la care trebuie să ne convertim. Câteva exemple: de la o stare de suspiciune şi de lipsă de afecţiune faţă de Biserică; de la un tradiţionalism ritualist; de la o alegere arbitrară a adevărurilor şi a comportamentelor; de la un anumit amestec între credinţa creştină şi deriva devastantă spre magie şi spiritism etc.

Dar nu este suficientă convertirea de la, ci e nevoie şi de o convertire la: la cel spre care ne îndreptăm. Convertirea ne îndreaptă spre Dumnezeu. Abandonăm păcatul pentru a trăi în Cristos.

Centrul întregii mişcări de convertire este Dumnezeu. Aici se află punctul de întâlnire dintre credinţă şi convertire. Credinţa este darul fundamental al lui Dumnezeu, care ne schimbă măsurile şi perspectivele vieţii. Este un dar ce trebuie dezvoltat şi întrupat până la a-l face viaţă în viaţa noastră. Această creştere începe cu primirea cuvântului lui Dumnezeu, care reînnoieşte mentalitatea noastră. Efectul cel mai clar al credinţei mature este bucuria de a-i aparţine lui Dumnezeu, încrederea totală în el.

Biserica noastră locală, intrând în sinod, trebuie să crească în credinţă şi în convertire. De aceea, fiecare comunitate trebuie să se întrebe, iar păstorul trebuie să descopere care sunt aspectele de la care şi la care trebuie să se convertească comunitatea sa.

Acestea ar putea fi multe. Mă gândesc mai ales la o convertire la dimensiunea misionară a vieţii creştine. Apoi, la o convertire a familiei, pentru ca aceasta să-şi redobândească adevăratul chip creştin. De asemenea, e nevoie de o convertire la "ziua Domnului", înţeleasă ca celebrare reînnoită a Paştelui, în special prin participarea la Euharistie. E nevoie de o convertire de la o liturgie-rit la o întâlnire vie cu Domnul şi cu întreaga comunitate, care să dea ritm întregii vieţi. E nevoie de o convertire la mărturia carităţii. Biserica este pătrunsă de caritate şi evanghelia trece pe drumul carităţii. Caritatea nu se epuizează în satisfacerea nevoilor materiale. Există atâtea abisuri în societatea de azi. Comunitatea creştină trebuie să devină transparentă pentru iubirea lui Dumnezeu prin mărturia carităţii ei. În sfârşit, e nevoie de o convertire la instaurarea unui stil de colaborare care să manifeste mai mult comuniunea dintre diferitele realităţi ecleziale, atât în parohie cât şi în dieceză.