Totdeauna mi-au plăcut predicile în care, pe lângă explicarea lecturilor, preotul a prezentat şi un exemplu, mai ales cele luate din viaţa de zi cu zi. Aşa se face că la o predică, printre altele, părintele a spus o pildă în care un poet german, pe nume Reiner Maria Rilke, şi-a petrecut un anumit timp al studenţiei la Paris. Aici, pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic în compania unei prietene franceze o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi era mereu prezentă o cerşetoare. Stătea adesea nemişcată, cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în pământ.

Poetul nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui îi strecura adesea câte un bănuţ, mergând mai departe. Nedumerită, într-o zi l-a întrebat pe poet: "De ce nu-i dai nimic acestei cerşetoare?" "Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini", îi răspunse el. A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a întâmplat ceva la care nici el nu se aştepta: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o, apoi a plecat. O săptămână nu a mai văzut-o nimeni la locul ei. După opt zile femeia a revenit continuând să cerşească. "Din ce o fi trăit ea în aceste zile în care nu a cerşit nimic", l-a întrebat tânăra pe poet. "Din trandafir", i-a răspuns el.

Acest exemplu şi explicaţia frumoasă a lecturilor biblice am considerat că sunt şi de data aceasta o hrană suficientă pentru suflet, aşa încât până la predica următoare nu-mi rămâne decât să practic ceea ce am auzit. S-a sfârşit Liturghia şi eu, împreună cu cei doi copii ai mei, am plecat spre casă. La un colţ de stradă, ce să vezi? S-a întâmplat aproape ca în exemplul pe care îl auzisem, numai că... ce diferenţă! Dacă prietena poetului îi mai strecura din când în când câte un bănuţ, iar poetul i-a oferit un trandafir din care cerşetoarea a trăit o săptămână, eu mi-am luat copiii de mână şi am mers mai departe. Prin mintea mea au trecut fel de fel de idei: Dacă este hoţ? Sau unul care nu vrea să muncească? Sau unul care cheltuie pe alcool tot ceea ce cerşeşte? De ce trebuie să fiu chiar eu cea care trebuie să-l ajute? Am ajuns acasă, dar nu mi-am găsit deloc liniştea în acea zi. Auzeam mereu cuvintele de la predică şi care acum îmi sunau a reproş. Am încercat să nu-mi mai amintesc, ocupându-mă cu diverse activităţi prin casă. Aşa am ajuns să schimb florile din camera copiilor pe care le ştiam ofilite. Dar, surpriză! În grădină nu am mai găsit nici o floare. Imediat m-am gândit la cineva care intrase în timp ce noi eram la Liturghie şi le furase, dar nu era aşa. Copiii le-au cules pe toate şi le-au dus cerşetorului pe care l-am întâlnit în drum spre casă. Erau foarte fericiţi de ceea ce au făcut, se citea aceasta pe feţele lor. M-am bucurat mult pentru gestul lor, dar mi-a fost ruşine de mine însămi. Mă ştiam o creştină bună, iar acum copiii mi-au spus indirect că mai am de lucrat. Cât de greu este să pui în practică ceea ce auzi la predică! Şi totuşi cât de uşor este! Dar... copiii m-au învăţat.(Elena)