Sunt la o vârstă relativ înaintată şi tocmai pentru acest motiv aş vrea să trimit o rază de lumină prin aceste câteva rânduri tuturor mamelor care se vor afla vreodată în situaţia în care am fost eu. Până în momentul de faţă am întâlnit în viaţă şi bune şi rele şi aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Ştiu că totul a făcut parte dintr-un plan al său cu mine, de aceea greutăţile m-au maturizat iar bucuriile mi-au dat curaj să continui. Cât despre copii, Dumnezeu mi-a oferit şase şi-i mulţumesc şi pentru ei.

Motivul pentru care am hotărât să spun ceva din viaţa mea este o anumită atitudine pe care am avut-o după naşterea primului copil. M-am descurajat pur şi simplu. Mi s-a părut că Dumnezeu cere prea multă suferinţă atât ca să dai naştere unui copil, cât şi să-l creşti o viaţă. Simţeam că mă depăşeşte totul. Descurajarea mă cuprinsese atât de tare încât m-am hotărât să pun punct oricărei încercări a lui Dumnezeu de a-mi mai trimite un alt copil. Eram foarte hotărâtă încât nici chiar soţul şi prietenii nu mă puteau convinge să revin asupra deciziei. Am ajuns până acolo încât - acum îmi dau seama - luptam "bine" împotriva lui Dumnezeu, iar el nu a făcut altceva decât să facă tot ceea ce făceam şi eu, să lupte cu mine şi a luptat şi m-a biruit. Singurul loc unde îmi mai găseam liniştea sufletească erau Liturghiile la care participam duminică de duminică împreună cu soţul şi copilul care de acum începuse să crească. Uşor, uşor a început să mă obsedeze un gând: "Preotul care celebrează sfânta Liturghie, de ce n-ar fi într-o zi fiul meu?" Dar care fiu? Primul? Oare Dumnezeu chiar vrea un preot dintre fiii mei? O întrebare care a început să mă neliniştească mai mult decât vechile mele probleme. Poate că într-o zi acest fiu al meu preot va putea fi un răspuns pentru multe alte mame care se vor afla în situaţia mea. Am început să mă rog şi să sper. Simţeam cum zi de zi frica şi neliniştea mă părăseau. Gândul că preotul putea fi într-o zi fiul meu m-a ajutat să depăşesc totul şi încet, încet am adus pe lume pe toţi cei şase copii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Nu-mi pierdusem deloc speranţa că într-o zi se va împlini inspiraţia pe care cred că numai Dumnezeu mi-a dat-o la acea sfântă Liturghie pe care şi astăzi o ţin minte. A sosit şi ziua pentru care mă rugasem, sperasem şi crezusem că se va împlini. Unul dintre fiii mei, unul la care nu mă aşteptam, şi-a exprimat dorinţa de a deveni preot. Preot? Ce măreţ! Câţi nu şi-ar dori un fiu preot? Şi cât de mare este preţul! Să-l împarţi lumii pe Isus Cristos, să-l predici, să dezlegi de păcate în numele lui, să mângâi, să încurajezi, ce mare mister este preotul! Dumnezeu m-a învins. Astăzi fiul meu este preot, unul dintre fiii mei, unul pe care la un moment dat mă hotărâsem să nu-l mai vreau. Şi cât mă luptam cu mine însămi!

Mamelor, aduceţi-i pe copiii voştri pe lume. Nu le luaţi dreptul pe care fără nici un merit l-aţi primit voi: acela de a trăi. Cine ştie dacă nu cumva neaducându-i pe lume, privaţi lumea de un preot, de un medic, de un om de ştiinţă, de un om mare, poate de cel care la un moment dat în viaţă va putea fi singura voastră mângâiere. Nu vă luptaţi cu Dumnezeu pentru că oricum el va învinge. Pe mine m-a învins şi astăzi fiul meu este preot. Ce măreţ! (Anca)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

* * *

În virtutea sacramentului Preoţiei, preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos apostolilor. Darul spiritual pe care l-au primit la hirotonire îi pregăteşte nu pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru o misiune de mântuire de dimensiune universală, până la marginile pământului, pregătiţi sufleteşte să predice oriunde evanghelia.

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1565)