Problemele educaţiei
Observând ceea ce se întâmplă cu tineretul şi copiii, putem afirma că în prezent avem de-a face cu o evidentă criză a educatorilor şi educaţiei. Cred că această criză reiese din două cauze fundamentale. În primul rând este vorba de transformările violente sociale, culturale, civilizatoare. Astfel de timpuri îi expun pe educatori şi pe educaţi unor probe grele, deoarece propagă respingerea autorităţii, a principiilor morale, a moravurilor. A doua cauză a crizei de educaţie se află în pedagogia însăşi, mai concret în conceptele educative eronate sau naive.
Sistemele pedagogice dominante se sprijină pe o viziune îngustă sau naivă a educatorului sau a metodelor de educaţie. Exemplul cel mai evident îl constituie pedagogia contemporană umanistă, în versiunea ei clasică laică, reprezentată de Rogers, care vede educatorul într-un mod foarte îngust (corporalitate, emoţionalitate, gândire subiectivă) sau într-un mod foarte naiv (educatorul are un interior bun, neconflictual). În consecinţă şi metodele educative postulate se dovedesc a fi la fel de naive şi înguste (spontaneitate şi interiorizare din partea educatorului, acceptarea înţeleasă foarte naiv şi încrederea din partea celor educaţi).
Civilizaţia în criză
Efectul crizei sociale şi a crizei educaţiei şi educatorilor este o suferinţă tot mai dramatică a sute de mii de educaţi. Niciodată n-a existat în istoria civilizaţiei apusene atâtea milioane de educatori agresivi, delincvenţi, bolnavi psihic, dependenţi de alcool şi narcotice, sinucigaşi, incapabili de a trăi şi a iubi cu adevărat. Situaţia educatorilor contemporani simbolizează cu multă expresivitate două povestiri biblice: istoria lui Iosif, vândut de fraţii săi în Egipt şi istoria fiului risipitor, care-şi părăseşte tatăl iubitor.
Iosif, cel mai tânăr fiu al lui Iacob este ameninţat din exterior din partea celor apropiaţi, geloşi, gata să-l nedreptăţească. Unii dintre ei sunt creduli, se lasă influenţaţi de cei mai răi; alţii se dovedesc a fi plini de cruzime, nu ţin cont de nimic. Nu-l ucid pe Iosif, numai pentru că pot câştiga bani, vânzându-l ca rob. Multe persoane, mai ales dintre copii şi tineri se află permanent într-o asemenea situaţie. Sunt nedreptăţiţi de ceilalţi oameni, de părinţi imaturi sau care iubesc lipsiţi de judecată matură. Sunt ameninţaţi de profesori incompetenţi sau superficiali. Sunt asupriţi de maturii cinici, care vor să-i manipuleze şi doresc să se îmbogăţească rapid pe seama lor. Avem mulţi Iosifi vânduţi ca robi în felurite şi variate dependenţe, în robia agresiunii şi impulsurilor, în robia programelor toxice de la televiziune şi radio, în robia revistelor şi obiceiurilor care otrăvesc psihic.
Nevoia de părinte
Parabola povestită de Isus despre tatăl care iubeşte înţelept şi matur şi despre risipitorul său fiu dezvăluie alt adevăr despre om. Istoria fiului care pleacă de acasă ne conştientizează faptul că educatul este ameninţat şi interior, nu numai exterior. Este ameninţarea sinelui propriu, condus de iluzii şi valori false. Astfel ajunge să piardă totul: iubirea, dreptatea şi adevărul, sănătatea, bucuria vieţii, speranţa în viitor. Reuşeşte să se conducă după plăceri facile, chiar atunci când ele provoacă conflicte dureroase şi nedreptăţi. Fiul risipitor n-a fost păcălit de oamenii cei răi. A avut fericirea să crească sub ocrotirea unui tată iubitor. Dar şi în această situaţie, educatul rămâne ameninţat. Este rănit interior. E mai uşor să aleagă calea blasfemiei şi a morţii, decât calea binecuvântării şi a vieţii. Este mai uşor să citească acele cărţi şi gazete care nu cer eforturi, decât pe acelea care exprimă iubirea şi adevărul. Este mai uşor să se întâlnească cu oamenii primitivi, decât cu oamenii nobili. Este mai uşor să practice democraţia şi toleranţa decât iubirea şi adevărul.
În această situaţie există nevoia de renaştere radicală în familie şi în şcoală. Şansa se află în abordarea unor metode creştine de educaţie. Punctul de plecare în educaţia creştină este o privire integrală şi realistă a omului, conţinută în antropologia biblică. Sfânta Scriptură are în vedere toate sferele omului: trupească, intelectuală, emoţională, morală, spirituală, religioasă, socială, priveşte toate acestea într-un mod realist. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este iubire şi totodată este astfel conceput încât poate să nedreptăţească nu numai alţi oameni, dar şi pe el însuşi. În astfel de situaţii dezvoltarea nu este spontană, ci pretinde un ajutor educativ responsabil din partea celor mulţi, cât şi o supraveghere interioară, o disciplină a educaţiei. (Pr. Marek Dziewiecki)
