Aveam în jur de 8 ani când am tras primul fum de ţigară. Era una artizanală, făcută din mătase de porumb, ambalată în ziarul clasic "Scânteia". Imediat am avut senzaţia că mă sufoc şi că picioarele nu mă mai ţin, dar a trecut. Altădată, prietenii mai mari m-au pus să le culeg resturile de ţigări aruncate pe jos, pentru că, spuneau ei: "Tu eşti mai mic şi nu atragi atenţia". Aşa am trecut de la mătase de porumb la tutun adevărat ambalat în aceeaşi foaie de ziar. Când am constatat că am deja experienţă, am hotărât să am propriile mele ţigări pe care le luam din banii primiţi de la părinţi pentru pachetul de la şcoală.
Nu fumam de faţă cu părinţii, cu fraţii şi surorile sau la şcoală. Era evident! Riscam să mă aleg cu o bătaie bună şi apoi n-aş mai fi primit nici un ban. Locurile preferate erau desigur cele unde numai eu sau doar băieţii ca mine aveau acces. Cu timpul am terminat şcoala generală, o şcoală profesională şi apoi am început să lucrez. Primul salariu l-am aşteptat cu mare nerăbdare, iar din el, printre altele, mi-am cumpărat şi un cartuş de ţigări "bune". În continuare, o parte din munca mea se sfârşea o dată cu ultimul fum pe care îl trăgeam din fiecare ţigară.
Pentru mine era o plăcere, dar o plăcere pe care personal nu am înţeles-o niciodată. Mă apucasem de fumat din curiozitate şi acum eram conştient că devenise un viciu, dar nu făceam nimic să scap de el. Câtva timp mai târziu mi-am întemeiat o familie. Soţia, care provenea dintr-o familie de nefumători, m-a asigurat de dragostea ei înţelegându-mi până şi acest defect, iar eu continuam să-mi ard banii şi o dată cu ei munca de fiecare zi. Cumva, tot acest teatru de neînţeles trebuia să ia sfârşit. Era o cheltuială total inutilă. Şi totuşi îmi era atât de greu!
În aceste împrejurări a apărut primul nostru copil. Era o fetiţă foarte frumoasă, puţin brunetă şi cu ochi căprui. Însă, pe cât de frumoasă era, pe atât de bolnavă s-a născut. Imediat medicii s-au interesat de situaţia familiei chemându-mă şi pe mine la un control care s-a dovedit a fi foarte riguros. Printre altele, la radiografia făcută la plămâni au constatat o infecţie deosebit de periculoasă datorită căreia, spuneau ei, dacă aş fi continuat să fumez aş fi murit în cel mai scurt timp. Vedeam acest fapt ca pe un semn al cerului. Eram conştient că mersesem prea departe, iar acum Dumnezeu s-a folosit de copilul meu pentru a mă elibera de un viciu atât de absurd. Aşa am început să mă las de fumat. Iniţial mi-a fost extraordinar de greu. Eram nervos, izbeam şi strigam la toţi din jurul meu. Nu suportam nici plânsul fetiţei, deşi eram conştient că mare parte din suferinţa ei mie mi se datora. Am ajuns până acolo că fumam un pachet şi jumătate la zi, alteori chiar două şi toate în mica încăpere unde se afla şi soţia însărcinată. Fumatul a dăunat nu doar soţiei, care a avut o naştere deosebit de grea din cauza deficienţelor respiratorii, dar şi copilului, care se hrănise între timp şi din fumul ţigărilor mele. Cât de scump era să plătesc ceea ce mai întâi a fost o curiozitate! Iubirea singură, faptul că am ţinut cu adevărat la ele, m-a determinat să exclud din viaţa mea acest viciu. Şi era practica mea de la vârsta de 8 ani!
Astăzi nu sunt împotriva fumatului şi nici a fumătorilor, dar sunt împotriva celor care fac din fumat o piedică în calea iubirii adevărate în familiile lor. Dumnezeu m-a binecuvântat cu alţi trei copii care nu au mai trecut prin aceleaşi suferinţe ca primul, aceasta pentru că am reuşit să îndepărtez ţigara din calea iubirii noastre. (Cătălin)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
