Beatificarea a 233 de martiri spanioli

Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat duminică, 11 martie, un număr de 233 de martiri ai persecuţiei religioase din Spania anilor 1930, subliniind că ei au murit pentru credinţă şi nu din motive politice. Aceasta a fost beatificarea cea mai numeroasă din istorie. Ea reaminteşte un eveniment asemănător din secolul al XIX-lea, când Pius al IX-lea a ridicat la cinstea altarelor 206 martiri japonezi. Până acum, Ioan Paul al II-lea a beatificat 1.227 de persoane în peste 100 de ceremonii. În cei 400 de ani precedenţi, au fost beatificate 1.310 persoane.

Părintele Eugenio Laguarda s-ar fi putut număra printre cei 233 de martiri ai persecuţiei religioase din Spania, pe care Ioan Paul al II-lea i-a beatificat. Persecutorii l-au aruncat într-o râpă, împuşcat şi sângerând. Dacă nişte oameni nu l-ar fi găsit şi salvat, astăzi ar fi fost poate al 234-lea martir. La cei 90 de ani pe care îi are, pr. Laguarda celebrează zilnic sfânta Liturghie în Valencia, dieceza din care vin cei mai mulţi dintre martiri. După Liturghie, pr. Laguarda îşi petrece majoritatea timpului ascultând spovezi. În cele ce urmează el redă atmosfera din Spania din timpul războiului civil. Conform datelor Bisericii, între 18 iunie 1936 şi 1 aprilie 1937 au fost ucişi nu mai puţin de 6.823 de preoţi, călugări şi călugăriţe, precum şi 12 episcopi. Atacul amintit mai sus asupra pr. Laguarda a avut loc pe 17 iunie 1938.

Eram foarte tânăr. Eram deja preot şi fusesem trimis într-un sat din provincia de Castellón. Războiul a început la 15 luni după ce am sosit în satul Zucaina. Am urmărit pas cu pas evoluţia lucrurilor şi am ascuns toate icoanele parohiei în şuri şi în casele credincioşilor. Plecam dimineaţa de acasă şi mergeam la biserică, dar nu trăgeam clopotele; mulţi preoţi parohi de la ţară au fost omorâţi.

Într-o zi, o bandă ce mergea din sat în sat ucigând, a venit să mă ucidă şi pe mine. Ajunşi în Zucaina, ei au găsit nişte copii jucându-se în piaţă şi i-au întrebat: "L-aţi văzut pe preot?" Copiii le-au răspuns că nu, şi atunci banda a mers la bar, crezând că am fugit din sat...

Eu am plecat în noaptea aceea la o fermă aflată la o oră şi jumătate de mers pe jos. Proprietarul fermei era unchiul Ber Bernabé, un bătrânel. Când am ajuns deja se lumina. I-am spus unchiului: "Ştii pentru ce am venit, ascunde-mă"...

Nimeni nu a ştiut unde sunt, dar, cum la un moment dat la fermă au sosit două companii de soldaţi, a trebuit să plec, şi trecând munţii am pornit spre Valencia. Când eram lângă Segorbe, doi soldaţi care căutau un prizonier ce evadase m-au prins. "Unde mergi", m-au întrebat. "Spre Valencia", le-am răspuns. Ei au intrat atunci la bănuieli: "Spune-ne adevărul! Cine eşti". Le-am spus că sunt preot. M-au prins de braţe, m-au percheziţionat şi au găsit asupra mea breviarul. Unul din ei m-a lovit în faţă, spărgându-mi nasul şi lăsându-mi ochiul stâng fără vedere pentru trei luni. Am căzut la pământ. Mă loveau şi apoi mă obligau să mă ridic, până când nu am mai putut să mă mişc. Apoi, unul dintre ei m-a împuşcat în cap. Glonţul a intrat pe sub ochiul meu stâng, a trecut prin limbă, gât şi a rămas în plămân. Celălalt i-a spus să mă mai împuşte încă o dată pentru că eram în viaţă, dar acesta nu a mai tras. M-au aruncat apoi într-o râpă de la marginea drumului. Îi auzeam cum plecau râzând de mine pentru că mă rugam. Când nu le-am mai auzit vocile, am încercat să ajung în drum, dar când m-am ridicat am căzut din nou. Mă simţeam groaznic dar mi-am zis: "Trebuie să ajung la drum". M-am târât, agăţându-mă de iarbă, şi, încetul cu încetul, am ajuns la drum.

Într-un final, pe la miezul nopţii, a trecut pe acolo un autobuz. Cum drumul era îngust iar autobuzul era destul de lat, şoferul nu a avut cum să nu mă vadă şi să treacă pe lângă mine. Au coborât câţiva oameni, cărora le-am spus că sunt preot şi ce am păţit. Într-un final m-au luat în autobuz şi m-au dus în Castellón, unde m-au lăsat la spital. Eram grav rănit.

În drum spre Castellón, trecând prin Naquera pe la ora 1 noaptea, doi soldaţi au oprit autobuzul şi au vorbit cu şoferul: "Ce faceţi?" "Duc la spital pe cineva grav rănit, pe care l-am găsit pe drum. Un preot". Cei doi soldaţi s-au dovedit a fi cei care m-au atacat: "Este preotul pe care l-am împuşcat! Nu a murit? Trebuie să îl lichidăm!" Şoferul s-a impus însă în faţa lor aşa că soldaţii m-au lăsat în pace. Am ajuns astfel în Castellón şi am primit imediat îngrijiri.

Când războiul s-a sfârşit, cei doi soldaţi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Întorcându-mă în Zucaina, tatăl unuia şi mama celuilalt au venit la mine, s-au pus în genunchi şi, făcându-şi semnul crucii, mi-au spus: "Părinte, ai milă de copiii noştri, care sunt închişi şi vor fi executaţi pentru ceea ce ţi-au făcut".

Am luat imediat ceva de scris şi o hârtie şi am scris judecătorului, spunându-i că acum mă simt bine şi că aş dori să li se ridice condamnarea la moarte. Datorită acestei hârtii semnate de mine, sentinţa le-a fost comutată. Nu ştiu dacă ei mai trăiesc, a trecut mult timp de atunci. Îi mulţumesc lui Isus pentru că mi-a salvat viaţa. Acum mi se spune înviatul din morţi.

(După "Zenit", preluat de pe situl www. greek-catolic.ro).