Am trăit mereu cu impresia că noi bărbaţii avem din natură darul de a conduce, de a fi superiori, nu doar peste diferitele situaţii ale vieţii, dar şi peste soţie şi copii. Credeam că aceştia din urmă îmi sunt încredinţaţi pentru a-i stăpâni şi nu pentru a-i sluji.

Nu o dată am venit turmentat acasă şi pentru că, până acolo îmi etalam orgoliul, am poruncit să fiu purtat pe braţe până la pat, unde, sigur, nu mai realizam ce se întâmplă cu mine. Faptul că cineva suferea văzându-mă astfel nu mă interesa deloc, ba mai mult îmi dădea senzaţia mai mult ca oricând că sunt un adevărat "superior". Această stare alterna deseori cu o ploaie de injurii şi învinuiri la adresa soţiei, iar cu descurajări la cea a copiilor. Acum mă întreb: oare cum au putut să mă suporte? Nu primeam nici o replică, nici nu mă acuza nimeni de starea în care mă aflam. Un lucru însă mă irita deosebit de mult. Când veneam într-o astfel de stare acasă îmi auzeam soţia spunând copiilor: "Eu rămân în linia întâi, voi acoperiţi-mă din linia a doua cu rugăciuni. Lupta va fi a noastră". Simţeam cum în acele momente pierdeam teren. O forţă parcă nevăzută mă determina să apelez la ceea ce mai rămânea treaz în mine, forţa muşchilor. Rugăciunile continuau, dacă nu în casă, afară în întuneric, la vecini, la rude şi prieteni. Totul s-a petrecut până într-o zi când soţia şi copiii m-au părăsit. Au luat cu ei cât putea să ducă fiecare şi am rămas singur. Închipuiţi-vă, am rămas singur. Ce oribil sună şi ce straniu e în realitate. Dar oare de ce am rămas singur? Pentru că nu am înţeles ce înseamnă să fii bărbat: soţ şi tată? Poate! Cât de greu este să fii singur! Mai mult decât faptul că nu ştiam ce înseamnă să fii soţ şi tată adevărat, aşa cum vrea Dumnezeu şi o presupune demnitatea umană, nu ştiam ce înseamnă să fiu în slujba celor pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat.

Aici am greşit şi greşeala m-a costat enorm, m-a costat unitatea şi liniştea familiei. Cât de uşor se inversează şi se pierd valorile! De fapt, cu ce sunt eu mai presus de soţia şi copiii mei? Suntem cu toţii oameni, numai că eu mă numesc bărbat, soţia mea se numeşte femeie iar copiii, şi ei oameni, rămân totuşi copii.

Aşa am început să caut ceea ce pierdusem. De data aceasta eram convins că misiunea mea era aceea de a sluji ca tată şi soţ adevărat şi nu de a-mi impune forţa asemeni unui tiran. Schimbarea era în mine, dar poate că nu venise timpul să iasă la suprafaţă. Probabil că rugăciunea copiilor a fost ploaia binefăcătoare care a încolţit în mine această sămânţă.

Acum regret modul meu de a mă comporta şi preţul pe care l-am plătit pentru a mă reabilita. Dacă fiecare bărbat - tată şi soţ - şi-ar da seama ce înseamnă să fii autentic în aceste misiuni, singurătatea nu ar mai fi medicamentul pentru vindecarea bolii, care se numeşte "bărbăţie rău înţeleasă". (Eduard)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

* * *

"În starea şi în ordinea de viaţă, soţii creştini au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu". Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor, să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Prin acest har, ei "se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală, în acceptarea şi educarea copiilor".

Cristos este izvorul acestui har. După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei. Cristos rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, luându-şi crucea, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt, să fie supuşi unul altuia, întru frica lui Cristos (Ef 5,21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală, delicată şi rodnică. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială el le dăruieşte, încă de pe pământ, o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului.

(Din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1641-1642)