Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a publicat un text, sub forma unei declaraţii, "Dominus Iesus", referitor la doctrina asupra unicităţii şi universalităţii mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii. Declaraţia, datată la 6 august, a fost prezentată marţi, 5 septembrie. Structurată în şase capitole precedate de o introducere şi urmate de o concluzie, declaraţia reia principalele adevăruri ale credinţei catolice, fiind, de asemenea, indicate unele probleme de mare importanţă care rămân deschise discuţiilor teologice.
În dezbaterea contemporană cu privire la raportul dintre creştinism şi celelalte religii, se impune tot mai mult ideea că toate religiile sunt pentru adepţii lor căi de mântuire la fel de valabile. Aşa-numita teologie a pluralismului religios se afirmase încă din anii '50, dar astăzi a căpătat o importanţă fundamentală pentru conştiinţa creştină. Declaraţia nu-şi propune să descrie aspectele esenţiale ale acestor tendinţe teologice şi nici nu are pretenţia să le cuprindă într-o formulă unică. Documentul semnalează mai degrabă câteva aspecte de natură filozofică şi teologică ce stau la baza diferitelor teologii ale pluralismului religios.
Dizolvarea cristologiei şi apoi a ecleziologiei devine concluzia logică a filozofiei relativiste, care stă la baza atât a gândirii postmetafizice a Occidentului cât şi a teologiei negative din Asia. Rezultatul este că figura lui Isus Cristos îşi pierde caracterul său de unicitate şi de universalitate mântuitoare. Apoi, faptul că relativismul se prezintă ca adevărata filozofie a omenirii, în măsură să garanteze toleranţa şi democraţia, duce la marginalizarea ulterioară a celui care se străduieşte să apere identitatea creştină şi să răspândească adevărul universal şi mântuitor al lui Isus Cristos. Lipsind însă întrebarea despre adevăr, esenţa religiei nu se mai diferenţiază de "nonesenţa" ei, credinţa nu se deosebeşte de superstiţie, experienţa de iluzie. În sfârşit, fără o pretenţie serioasă de adevăr, însăşi aprecierea celorlalte religii devine absurdă şi contradictorie, deoarece nu posedă criteriul pentru a constata ceea ce este pozitiv într-o religie deosebindu-l de ceea ce este negativ sau rod al superstiţiei şi înşelătoriei.
Declaraţia reia învăţătura lui Ioan Paul al II-lea din enciclica Redemptoris missio: "Ceea ce Duhul lucrează în inima oamenilor şi în istoria popoarelor, în culturi şi în religii, capătă un rol de pregătire evanghelică" (RM, 29). Acest text se referă în mod explicit nu numai "la inima oamenilor" dar şi "la religii". Totuşi contextul aşază această acţiune a Duhului în misterul lui Cristos de care nu poate fi separat niciodată; de asemenea, religiile sunt alăturate istoriei şi culturii popoarelor, unde amestecul dintre bine şi rău nu poate fi pus niciodată în îndoială. Deci trebuie considerată ca pregătire evanghelică nu tot ceea ce se găseşte în religie, ci numai "ceea ce Duhul lucrează" în ele. De aici rezultă o consecinţă foarte importantă: cale spre mântuire este binele prezent în religii, ca lucrare a Duhului lui Cristos, şi nu religiile ca atare. Tot ceea ce este adevărat şi bun în religii nu trebuie să fie pierdut, dimpotrivă trebuie recunoscut şi valorizat. Ceea ce este bun şi adevărat, oriunde s-ar găsi, provine de la Tatăl şi este lucrarea Duhului; seminţele Logosului sunt răspândite peste tot. Dar nu se pot închide ochii în faţa erorilor şi a înşelătoriilor care sunt şi ele prezente în religii.
Reafirmând adevărurile pe care credinţa Bisericii le-a crezut şi respectat întotdeauna la fel şi apărându-i pe credincioşi de greşeli sau de interpretări ambigue răspândite astăzi, declaraţia are un rol dublu: pe de o parte se prezintă ca o mărturie autoritară reînnoită pentru a arăta lumii "strălucirea evangheliei măreţe a lui Cristos" (2Cor 4,4); pe de altă parte arată că este obligatorie pentru toţi credincioşii baza doctrinală care trebuie să călăuzească, să inspire şi să orienteze atât reflecţia teologică cât şi acţiunea pastorală şi misionară a tuturor comunităţilor răspândite în lume.
