Drumul a fost lung...

În viaţa fiecărui om există momente ce rămân neşterse în amintire. Tot la fel este şi în viaţa unui popor. Acele zile aprinse, de luptă şi jertfă, în care ne-am recăpătat demnitatea pierdută şi libertatea răpită, ca persoană şi ca neam, nu sunt altceva decât ultima etapă a unui drum lung şi anevoios. Da, a unui drum lung, prea lung, străbătut de un popor întreg în a cărui inimă zbuciumată încă licărea încă o speranţă şi voinţă de viaţă, în ciuda "jugului ce-l apăsa, a toiagului ce-l lovea şi a nuielei ce-l strâmtora" (Is 9,3).

Sentimentele pe care le-am trăit în aceste zile fiecare, alături de cei care cu riscul vieţii, uitând de sine şi de toate, s-au avântat în vâltoarea luptei cucerind în cele din urmă reduta "Balaurului uriaş, a şarpelui veninos, numit Satana" (Ap 12,9), sunt sentimente de respect, de admiraţie şi recunoştinţă. Ca preot şi teolog consider că jertfa şi victoria poporului nostru are multe punct în comun cu drumul lung şi plin de încercări, străbătut odinioară de poporul evreu din Egipt, ţara sclaviei, în ţara cea luminoasă a Făgăduinţei. Nu este o îndrăzneală temerară de a compara drumul nostru de suferinţă şi izbândă cu cel al poporului evreu din paginile Sfintei Scripturi ale Vechiului Testament. Ne regăsim şi noi în aceste pagini; acest fapt ne dă curaj să privim numai înainte spre Ţara Făgăduinţei noastre, care înseamnă: libertate, demnitate, adevăr. Mulţi dintre noi răsuflăm uşuraţi, iar cu sufletul şi cugetul nostru creştin ne gândim că toate energiile pe care până acum le-am ţinut poate ascunse, acum trebuie să facem ca ele să rodească, şi dacă se poate, însutit pentru ţara şi poporul care este cu adevărat al nostru.

Am fost şi noi în Ţara Robiei

Relatarea biblică din cartea Exodului referitoare la şederea şi vitregiile poporului evreu în Egipt este de-a dreptul mişcătoare, iar pentru noi românii a devenit dintr-o dată actuală. Ne regăsim şi noi în această istorisire biblică cu tot ansamblul nostru, dar şi cu speranţa noastră, care nu s-a stins nici o clipă. Murind Iosif cel drept într-una din zile, a ajuns pe tronul Egiptului un "nou rege care nu-l cunoscuse pe Iosif". Acesta, fără a cugeta prea mult, căci era plin de ură şi setos de putere, a spus dregătorilor săi: "Veniţi să-i împilăm pe evrei". Atunci aceştia au pus peste evrei "supraveghetori de lucrători" ca să le facă viaţa insuportabilă, şi să exploateze astfel viaţa de sclavie a evreilor în Egipt: "le-a făcut viaţa amară prin munci grele, la lut şi la cărămidă, la tot felul de munci ale câmpului. Toată munca lor pe care o robeau la ei era cu harapnicul" (1,14).

Cât de mult adevăr se ascunde în aceste cuvinte ale Bibliei? Ele sunt în egală măsură şi o oglindă a vieţii noastre proprii, a poporului nostru de până acum. Câţi dintre noi n-a trebuit să pribegim în aceşti ani aiurea pentru a agonisi o fărâmă de pâine pentru existenţa propriei familii. Ne-am luat lumea în cap şi a trebuit să plecăm departe de familie, de locul natal, de cei dragi şi acolo departe, hăituiţi şi înfometaţi, loviţi cu biciul şi umiliţi, am fost forţaţi mişeleşte să ne aducem aşa-numita "contribuţie patriotică" la ctitoriile faraonice ale ruşinii. Cei rămaşi acasă n-au dus-o nici ei mai uşor; mânaţi şi ei de alt bici şi păziţi ca nişte câini de pradă, vlăguiţi şi oropsiţi, au fost trimişi la munca câmpului; munca pe care altădată o făceau cu dragoste, acum erau constrânşi să o urască. Cât de profund decăzuse sufletul românului?!

Dumnezeu însă ne-a auzit în cele din urmă suspinele şi iată, că în sfârşit, El şi-a întors faţa şi spre noi. Conduşi de Dumnezeu, am trecut prin Marea Roşie a luptei învrăjbite, iar marea a rămas în urma noastră cu adevărat roşie, stropită fiind de sânge nevinovat, de inimi curate, şi de mâini ridicate spre cer ce strigau un singur cuvânt: libertate. Faraonul a fost în cele din urmă răpus, căci mişelia lui ajunsese până la cer. Cu inimi încrezătoare în prezentul şi viitorul nostru, aducem astăzi un cânt de mulţumire Domnului eliberator şi Stăpânului a toate: "Doamne, cine este asemenea ţie, printre dumnezei? Cine este la fel cu tine, măreţ întru sfinţenie, minunat întru slavă şi făcător de minuni? Ai întins dreapta ta şi pământul I-a înghiţit. Ai călăuzit cu mila ta acest popor, pe care tu l-ai mântuit" (Ex 15,11-13).

Acum suntem în Ţara Făgăduinţei

Unora nici nu ne vine încă a crede că acea lungă noapte a aşteptării, ciuruită de zgomotul înăbuşit şi ucigător al semănătorilor de moarte, s-a sfârşit totuşi. Cu pietate ne amintim de toţi cei care au căzut pentru noi, pentru ţară. Jertfa lor ne-a purificat pe noi cei rămaşi în viaţă, în drumul lung şi anevoios, pe care din Egiptul sclaviei l-am străbătut până la Marea Roşie şi de acolo mai departe prin deşertul Sinaiului până la malurile Iordanului.

Era timpul ca şi noi, care priveam din depărtare de atâta amar de vreme steaua libertăţii şi a demnităţii, să păşim în cele din urmă în Ţara Făgăduinţei după Cuvântul Domnului: "Astăzi am ridicat de la voi ocara Egiptului" (Ios 5,9).

Aş îndrăzni să spun că această clipă a libertăţii redobândite a coincis voit cu o mare sărbătoare a credinţei noastre: Crăciunul. L-am primit printre noi, în inimile noastre, pe Emanuel, ceea ce înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Am învăţat în aceste zile binecuvântate că nu trebuie să ne fie frică de o nouă "fugă în Egipt" (Mt 2,13-15). Am alungat de la noi pentru totdeauna pe "Irodul ucigător de copii" (Mt 2,15-18) şi nici nu ne mai este teamă de acea "sabie ce ne străpunge sufletul" (Lc 2,35).

Avem tot motivul ca în acele zile, care pe neaşteptate ne-au inundat sufletele de bucurie, să spunem şi noi împreună cu Simeon cel drept şi temător de Dumnezeu: "Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care tu ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor" (Lc 2,29-31).

Da, drumul lung şi anevoios s-a sfârşit, nu mai trebuie să umblăm şi să-l căutăm noaptea pe Isus, asemenea lui Nicodim (In 3,1-21). Suntem liberi cu adevărat şi acest lucru trebuie să ne facă demni, maturi şi responsabili în gesturile, gândurile şi faptele noastre. Acum, în sfârşit, avem şansa unică, aş numi-o istorică, să dovedim ce înseamnă pentru noi a fi creştin catolic, alături şi împreună cu poporul român, cu martirii săi care au rămas pe cale, cu conducătorii noştri pe care Dumnezeu I-a trimis pentru ca această ţară a noastră să devină cu adevărat ceea ce ea, prin vocaţia ei, este pentru noi toţi: Ţara Făgăduinţei noastre.