"În cea dintâi zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, ele au venit la mormânt, aducând miresmele ce le pregătiseră. Găsiră însă piatra rostogolită la intrarea în mormânt, iar când intrară nu găsiră trupul Domnului Isus. Cum ele erau nedumerite de acest lucru, iată le apărură doi bărbaţi în haine strălucitoare. Cuprinse de frică şi cu ochii abătuţi în pământ, ei au rostit către ele: Pentru ce îl căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici, ci a înviat!" (Lc 24,1-6).
În literatura teologică de specialitate au devenit celebre cuvintele Apostolului Paul: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credinţa noastră" (1Cor 15,17). Prin acest cuvinte simple şi precise, Apostolul stabileşte un raport direct, existenţial între trăirea credinţei la nivel personal şi comunitar şi faptul Învierii ca realitate istorică şi obiect al credinţei. Primii creştini de la Ierusalim, au avut o experienţă directă, personală asupra actului Învierii; ei l-au întâlnit pe Isus după ce a părăsit mormântul, s-au întreţinut cu El, i-au ascultat cuvintele. Astfel pentru ei aşteptarea de mai înainte devine speranţă, iar speranţa fapt trăit, aşa cum este cazul cu Toma cel Necredincios, sau cu cei doi ucenici de la Emaus. Mărturia acestora, dar şi a altor contemporani ai lor, a devenit punct de plecare şi de referinţă pentru generaţiile care au urmat. Pentru ei Isus era Domnul, adică Kyrios, termen cu implicaţii teologice profunde în limbajul curent al Noului Testament şi care exprimă plinătatea de măreţie şi putere, de har şi lumină ale Fiului lui Dumnezeu, stăpân şi biruitor peste viaţă şi moarte. Dovada de netăgăduit prin care Isus a confirmat că El este Domnul, este fără îndoială actul tainic al Învierii, definit nu atât în esenţa sa, de mister, ce scapă controlului uman de înţelegere şi analiză, ci ca un act creator de iubire şi atotputernicie divină, prin urmare ca începutul unei noi creaţii, mai sublimă şi mai minunată decât prima. Evangheliile sunt unanime în a sublinia caracterul tainic al Învierii fără însă să renunţe la cadrul de timp şi spaţiu în care s-a petrecut acest eveniment unic. În acest sens, Evangheliile folosesc mărturia diferitelor persoane, martore ale Învierii, care au declarat două lucruri: mormântul era gol, iar Domnul înviase. Mormântul gol devine pentru ele un semn cu putere de dovadă,, confirmat implicit şi prin întâlnirea lor nemijlocită cu Isus Cel Înviat. Întâlnirea cu El a fost şi ea posibilă pentru inimile lor erau pregătite pentru aceasta prin focul iubirii dătătoare de încredere, adică să vadă şi să creadă.
Dincolo de specificul său de mister, actul Învierii văzut în perspectivă istorică, inaugurează timpul nostru, adică evul creştin, timp al credinţei şi al mărturiei noastre care va culmina cu venirea Mântuitorului în parusie, pentru a ne descoperi în mod definitiv şi solemn atotputernicia şi măreţia sa veşnică. Străbatem acest timp al nostru, cel prezent şi cel viitor, în lumina credinţei izvorâtă din mărturia celor care dintru început l-au văzut şi l-au întâlnit pe Isus Cel Înviat. Mărturia lor a ajuns la noi prin intermediul şirului nesfârşit al generaţiilor care ne-au precedat şi care la rândul lor, fiecare în parte, şi-au pus aceleaşi întrebări ca şi noi, au fost confruntate cu aceleaşi îndoieli ca şi noi, păstrându-şi însă, asemenea nouă, astăzi, aceeaşi inimă deschisă la glasul Iubirii Divine şi aceeaşi disponibilitate de a asculta şi transmite mai departe minunata mărturie de credinţă a Învierii, asemenea lui Petru odinioară la Ierusalim: "Pe Isus Dumnezeu l-a înviat, noi toţi suntem martori ai acestui lucru" (Fap 2,32). Nu este vorba aici de o simplă mărturie exprimată în termeni abstracţi şi pasivi, ci de un mod nou şi dinamic de exprimare a vieţii, atât la nivel de motivaţie, cât şi la nivel de acţiune cotidiană în care elementul de conştientizare personală devine intrinsec şi angajant, ceea ce face ca creştinismul să-şi păstreze mai departe prospeţimea şi forţa sa de atracţie. Suportul său este actul Învierii transpus în inimile oamenilor sub formă de foc purificator şi generator de noi energii. Creştinii nu au nevoie să fure focul de la zei, asemenea lui Prometeu din mitologia antică, dimpotrivă ei primesc în dar acest foc de la Dumnezeu prin Fiul Său, Cel Înviat din morţi.
Mărturia de credinţă pe care generaţiile viitoare o aşteaptă de la noi trebuie să plece din inimi care ard, iar în acest sens, să luăm exemplu de la cei doi ucenici de la Emaus: "oare nu ne ardea în noi inima, când ne vorbea pe cale tălmăcindu-ne Scripturile" (Lc 24,32). Este vorba în acest caz de o mărturie de viaţă, care să ne facă pe noi şi pe cei din jurul nostru mai receptivi şi mai încrezători în Dumnezeu şi în noi înşine, după pilda şi mărturia sublimă a unei neobosite slujitoare a zilelor noastre, Maica Tereza de Calcutta, deţinătoare, pentru activitatea sa eroică şi a premiului Nobel: "Mărturia despre Isus Cel Înviat înseamnă: să iubeşti aşa cum El iubeşte, să ajuţi aşa cum El ajută, să dăruieşti aşa cum El dăruieşte şi să slujeşti aşa cum El slujeşte".
