La originea creştinismului şi a existenţei noastre de creştini se află un eveniment ce nu poate fi suprimat: Învierea lui Cristos. Cel Răstignit este viu în ciuda morţii sale reale. De aceea anunţul specific pe care Biserica îl reînnoieşte, de două mi de ani, într-o tradiţie neîntreruptă, este: Cel Răstignit este Cel Înviat, Cel Înviat este Cel Răstignit. Conţinutul acestui anunţ indică persoana lui Isus din Nazaret, mai înainte răstignit şi mort, acum însă viu. "Domnul vieţii era mort, dar acum este viu" (Secvenţa pascală). Cu învierea El a trecut de la moarte nu la simpla condiţie pământească de viaţă (aşa cum a fost Lazăr, înviat de însuşi Isus), dar El a intrat în plinătatea vieţii specifică lui Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii, care dăruieşte plinătatea vieţii divine Celui care a fost răstignit şi care cu trei zile mai înainte murise pe cruce pentru păcatele noastre.

În Învierea lui Isus Cristos, Dumnezeu a smuls de sub stăpânirea morţii pe Cel care murise pe cruce şi fusese înmormântat, şi l-a înălţat la puterea şi la slava vieţii sale. Învierea lui Cristos este ridicarea lui Isus Cristos-mort la puterea vieţii lui Dumnezeu.

Cele mai vechi formule de credinţă au exprimat noutatea absolută a acestui fapt, spunând: "Isus este Domnul!" (Fil 2,11); "Dacă tu vei mărturisi cu gura că Isus este Domnul, iar în inima ta vei crede că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). De aceea, acest punct de plecare al credinţei creştine şi rămâne Învierea lui Cristos. Ea completează şi iluminează sensul morţii lui Isus pe cruce, pentru mântuirea noastră.

Urmează de aici că temelia credinţei creştine rezistă sau cade odată cu adevărul învierii lui Isus. Deja Sfântul Paul a putut să afirme: "Dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este predica noastră şi zadarnică este şi credinţa noastră (1Cor 15,14).

Învierea lui Cristos nu este un mit, nici o legendă, şi nici chiar o invenţie a unor oameni entuziasmaţi sau halucinaţi. Ea este o realitate care a avut loc, mărturisită în mod categoric de cei care l-au văzut şi l-au pipăit pe Cristos Înviat. Toţi aceştia îl cunoscuseră pe Isus din Nazaret în timpul vieţii; i-au ascultat învăţăturile, i-au admirat faptele sale minunate şi minunile. Îl urmaseră, punându-şi în el toate aşteptările şi speranţele. Dar totul părea compromis şi distrus ca urmare a morţii tragice a lui Cristos pe cruce. Pentru apostoli şi pentru cei care şi-au pus speranţa în el, răstignirea lui Isus a fost experienţa cea mai îngrozitoare. Această moarte pe cruce a însemnat sfârşitul oricărei speranţe, fie cu privire la eliberarea lui Israel, cât şi cu privire la figura mesianică a lui Isus din Nazaret. Descurajaţi, ucenicii s-au închis dezorientaţi în ei înşişi, se simţeau trădaţi. Dovada unor asemenea sentimente de descurajare este expresia amară a celor doi ucenici de la Emaus, adresată "călătorului" care li s-a alăturat- în seara de Paşti: "Noi nădăjduiam că el (Isus din Nazaret) va fi eliberatorul lui Israel!" (Lc 24,21).

Acestui strigăt de speranţă răspunde realitatea lui Cristos înviat, care se arată viu ucenicilor, eliberându-i de orice îndoială şi teamă, făcându-i chiar să se convingă de faptul învierii sale. La această convingere au ajuns numai după multe dovezi oferite de apariţiile Celui înviat. Recunoscând în el glasul şi aspectul Învăţătorului lor şi văzând în el semnele răstignirii, apostolii şi ucenicii au acceptat treptat realitatea nouă ce li se prezenta: Cel răstignit a înviat, este viu!

Dar este de mare importanţă să subliniem că apariţiile nu au fost simple "viziuni". Apărând înviat, este însuşi Isus cel care se autodescoperă: el se lasă văzut, să i se audă glasul, indică semnele răstignirii sale. Cel înviat se lasă recunoscut ca Cel ce a fost răstignit.

Pornind tocmai de la experienţele întâlnirii personale cu Cristos cel înviat, ucenicii devin mărturisitori şi vestitori ai misterului său. Cu Paştele încolţeşte credinţa în inima ucenicilor,, se consolidează în ei speranţa că Isus Cristos, şi numai El, este Mesia, Mântuitorul. Ei vor deveni Apostolii acestei "evanghelii a speranţei", pe toate căile lumii. Acest mesaj de speranţă este acelaşi pe care îl vesteşte Biserica, născută deja în Învierea Domnului şi însufleţită de puterea Duhului Sfânt, "păzitorul speranţei".