(Din lat. sperántia). Virtute teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră împărăţia cerului şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Isus Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul Duhului Sfânt. Speranţa răspunde aspiraţiei către fericire care este pusă de Dumnezeu în inima fiecărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre împărăţia cerului; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice (cf. CBC 1817-1818).
