(Din gr. sýmbolon, semn distinctiv, culegere, sumar). Simbolul credinţei este, pe de o parte, un semn de recunoaştere şi de comuniune între creştini, iar pe de altă parte, culegerea principalelor adevăruri de credinţă. Încă de la început, Biserica apostolică, adică cea din timpul apostolilor, şi-a asumat şi a transmis credinţa în formule scurte, normative pentru toţi (cf. Rm 10,9). Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în sinteze organice şi articulate, destinate în special candidaţilor la Botez. Aceste sinteze ale credinţei sunt numite "mărturisiri de credinţă" pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Sunt numite "Crez" după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: "cred". Sunt numite şi "Simboluri ale credinţei". În decursul secolelor au apărut numeroase simboluri ale credinţei, dintre care două ocupă un loc deosebit în viaţa Bisericii Catolice: Simbolul apostolilor şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Simbolul apostolilor este numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezultatul fidel al credinţei apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. "Este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde şi-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, şi unde acesta a adus expresia credinţei comune" (sfântul Ambroziu, Explanátio Sýmboli, 7). Simbolul niceno-constantinopolitan îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. Este recitat sau cântat la Sfânta Liturghie.
