(Termen derivat din slav. sirak, sărac). 1. Ca virtute sărăcia este o dispoziţie interioară care ne face să ne detaşăm de bunurile materiale, ca să putem fi cu adevărat liberi faţă de ele. Detaşarea inimii de bogăţii este necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor. "Fericiţi cei săraci în spirit" (Mt 5,3). Toţi creştinii trebuie "să se străduiască, să-şi orienteze corect înclinaţiile, ca nu cumva folosirea bunurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice, să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite" (LG 42). 2. Sfatul evanghelic al sărăciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, pe lângă viaţa săracă în realitate şi în spirit (re et spíritum), care trebuie trăită în sobrietate şi să rămână străină de bogăţiile pământeşti, comportă dependenţa şi limitarea în folosirea şi dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecărui institut de viaţă consacrată (CDC, can. 600). Călugării şi călugăriţele îmbrăţişează acest sfat evanghelic prin vot public; celelalte persoane consacrate, prin vot, jurământ sau promisiune.
