(Din slav. iadu). Mai este numit şi infern (din lat. inférnus, de jos, subpământean; neutrul inférnum e folosit ca substantiv şi înseamnă "lumea infernală", locuinţa diavolilor şi a sufletelor condamnate). Este "locul" sau starea în care diavolii şi păcătoşii morţi fără să se convertească îndură chinuri veşnice (cf. DS 1002). "A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţiţi de el pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul iad" (CBC 1033). Chinurile iadului, care variază în funcţie de gravitatea păcatelor săvărşite (cf. DS 1306), constau în excluderea de la vederea sau prezenţa lui Dumnezeu (poéna dámni, pedeapsa pierderii) şi în a suferi un foc care nu se stinge niciodată (poéna sénsus, pedeapsa simţului) (cf. DS 443).
