(Din lat. contemplátio, contemplare, observare, examinare). Formă de rugăciune făcută în tăcere în timpul căreia credinciosul reflectează cu iubire la Dumnezeu şi la misterele sale. Când contemplaţia este rezultatul unei exercitări sârguincioase, se numeşte "dobândită" (acquisíta); când este rezultatul unui dar special al lui Dumnezeu, se numeşte "infuză" (infúsa). Conciliul al II-lea din Vatican o numeşte "aderare la Dumnezeu cu mintea şi cu inima" (PC 5).
