În orice cultură omul religios are munţii săi
De Gianfranco Ravasi
"Adio, munţi care vă ridicaţi din ape, şi înălţaţi la cer, piscuri inegale, cunoscute celui care a crescut printre voi şi imprimaţi în mintea sa, nu mai puţin decât aspectul celor mai familiari ai lui". Cine nu-şi aminteşte acest emoţionant adio spus munţilor Lecchese pe care Manzoni ni l-a lăsa în Logodnicii? Vârful unui munte constrânge să se ridice privirea; este ca şi cum ar fi un arătător îndreptat spre cer, este trimiterea la zenit deci la lumină, la inaccesibilitate, la transcendenţă faţă de orizontul în care noi suntem cufundaţi zilnic. Muntele cu vârful său care pare că aproape perforează cerul copie poziţia dreaptă a omului care s-a ridicat din brutalitatea pământului; este un fel de simbol al victoriei asupra forţei de gravitate. Toate culturile au regăsit în profilul vertical al muntelui o imagine a tensiunii spre dincolo şi celălalt faţă de limita terestră şi toate religiile au citit în el un semn al lui dincolo şi al celuilalt divin.
Şi cel care nu are o mare deprindere cu aceste teme ştie bine ce înseamnă Olimpul sau Parnasul în civilizaţia greacă. Liste lungi de munţi sacri, ai căror vârfuri sunt marcate de sanctuare, aparţin tuturor tradiţiilor religioase. De exemplu, heteii considerau munţii ca sediul zeului furtunii, în timp ce India, care edifică mari temple de-a lungul fluviilor sau pe malul mării, în textele sacre hinduse celebrează muntele Meru: "o bârnă de lemn care are rol de stâlp pentru ca să nu cadă cerul pe pământ" (aşa în Veda). În felul acesta există o viziune cosmologică prin care muntele constituie un fel de axă care susţine universul, este "muntele polar" (aşa în Upanishad). Este curioasă concepţia genezei acestui munte: aproape ca biciul sau mânerul unei putine care face să se coaguleze şi să se condenseze laptele din haosul originar solidificându-l ca untul, adică pământul. Între altele, în mitologia hindusă zeul Shiva locuieşte în munţi în compania soţiei sale, zeiţa Parvati, nume care literalmente înseamnă "munteancă".
Şi în Japonia munţii erau consideraţi reşedinţe ale lui kami, adică divinităţile: de sus făceau să curgă apa pentru cultivarea orezului. Spiritele strămoşilor, purificate de riturile funebre, urcau pe munţi unde erau divinizaţi. Urcările la munţii sacri cum este Fuji-yama sunt, de aceea, adevărate procesiuni mistice care cer ritualuri purificatoare prealabile. Pentru învăţătorii taoişti chinezi este, în schimb, muntele K'un-lun sediul paradisiac al nemuririi: acolo sus Domnul ceresc, Chan Tao-ling a descoperit două săbii victorioase împotriva spiritelor răului şi de acolo s-a înălţat la cer pe un dragon în cinci culori, după ce a băut elixirul nemuririi.
Pentru arabi, care considerau suprafaţa terestră ca un cerc plat, Qâf era lanţul muntos circular al orizontului, separat de cercul terestru de un teritoriu întunecat de frontieră, limită între vizibil şi invizibil, pentru că numai urcând în vârful lui Qâf, făcut din smarald, se descoperă întinderea infinită a cerurilor divine. Pe acel munte, care este rădăcina munţilor noştri pământeşti, trăieşte în singurătate perfectă încă de la originea lumii pasărea mitică Simurgh, izvor de înţelepciune şi de fericire pentru că ei îi este dat să vadă misterul cerurilor divine.
Şi civilizaţia occidentală, adesea pe urma imaginilor din Biblie, a recurs la acelaşi simbolism în moduri şi forme diferite. De exemplu, dacă ne gândim la ziqqurratu, adică la vestitele temple cu trepte din Mesopotamia, evidentă reproducere arhitectonică a unui munte sacru (pe vârful lor se ridica tocmai micul sanctuar - reşedinţa divinităţilor), reuşim să înţelegem simbologia subînţeleasă în visul lui Iacob relatat de Geneză (28,12). Ei bine, un călugăr de la "Sfânta Ecaterina" din Sinai, unul din munţii biblici fundamentali, Ioan Scărarul, care a trăit între 579-649 circa, se va inspira tocmai din această imagine pentru a intitula şi structura opera sa Scara paradisului, oferă care i-a impus lui supranumele de "Climac" (în greacă climax este scara cu treptele sale).
Cum e uşor de intuit, Sinaiul pe care acel călugăr în avea în faţa ochilor devenea parabola înălţării la cer prin urcuşul ascezei spirituale. Paralelă va fi experienţa propusă de un alt mare mistic, sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), care dată fiind vocaţia sa de carmelitan, va alege ca simbol un alt munte. Urcarea muntelui Carmel este, de fapt, titlul uneia din cele mai cunoscute opere a lui, compusă între 1578-1583. Printr-o urcare plină de asprime, adică printr-o purificare liber primită şi trăită, se ajunge în vârful perfecţiunii.
Pe urma lui Ioan al Crucii un foarte cunoscut autor mistic contemporan, Thomas Merton (1915-1968), convertit la catolicism în anul 1938 şi care a trăit în etapa Ghetsemani în Kentucky (SUA), şi-a intitulat autobiografia sa spirituală tocmai Muntele celor şapte salturi (1948), o scriere devenită populară şi din multe puncte de vedere fascinantă tocmai datorită caracterului imediat aproape de jurnal al acestei urcări pe muntele contemplaţiei, eveniment greu şi glorios în acelaşi timp. Însă simbolul muntelui este un element capital şi în literatura occidentală.
Este aproape spontan să ne gândim la Purgatorul lui Dante (între altele cuvintele "munte/munţi" apar de peste 70 de ori în Divina Comedie). Dacă iadul este conceput aproape ca un munte săpat răsturnat care are ca vârf nadirul centrului fizic al pământului, prin antiteză purgatorul este un munte foarte înalt cu şapte salturi sau "cadre", în vârful căruia este situat paradisul pământesc, în timp ce la poalele lui se întinde plaja de sosire a sufletelor. Acest munte al ispăşirii este exact la antipozii Ierusalimului, sub care se deschide cavitatea iadului: mai mult, este aproape refluxul său material, adică masa de pământ respinsă de golul întunecos al iadului. După Întruparea lui Cristos acel munte "de report" a devenit sediul sufletelor care aşteaptă eliberarea: deci este o altă reprezentare a urcării ca asceză, ca purificare de rău. ?inta este vârful unde este situat paradisul pământesc, o pădure luxuriantă, dincolo de graniţa meteorelor şi dincolo de sferele apei şi focului. De sus se ia zborul spre imperiul paradisiac cu cele nouă ceruri tolemaice.
La acest munte literar, cel mai celebru dintre toţi, am putea asocia mulţi alţii. Ne mulţumim să indicăm doi, tipici ai literaturii contemporane. Cum să nu ne gândim imediat la vestitul roman pe care Thomas Mann (1875-1955) l-a publicat în anul 1924 cu titlul Muntele vrăjit, adevărată parabolă a Europei bolnave? Acţiunea se desfăşoară la Davos, într-un sanatoriu elveţian situat pe înălţimea muntelui; protagonistul Hans Castorp ajunge în clinica aceea pentru a-l vizita pe vărul bolnav. Însă o boală mai întâi, şi o fascinaţie magică după aceea îl cuibăresc şi pe Hans pe acel munte timp de şapte ani, până în anul 1914, când declanşarea războiului îl face să se întoarcă în Germania. Acei şapte ani pe fundalul greu accesibil al munţilor se transformă într-o extraordinară aventură vitală: se înfiripă iubirea între Hans şi o pacientă, se dezvoltă dezbateri teoretice complexe între un italian liberal şi umanist şi un ceh, comunist şi materialist, se desfăşoară evenimente aparent nesemnificative, dar pline de tensiune şi mister.
Cum spunea un critic, Erich Heller, "ce ironie în soarta protagonistului care, convertit la viaţă, se întoarce de pe muntele vrăjit, împărăţie a Venerei şi a morţii, într-o lume în care «a sluji viaţa» înseamnă «a sluji cu armele», şi care dispare în vederea cititorului înaintând şovăielnic în noroiul unui câmp de bătălie, probabil spre muntele eroic!". Cealaltă operă pe care am ales-o este desigur mai puţin importantă dar este şi ea în felul ei emblematică. E vorba de romanul Go Tell It on the Mountain publicat în anul 1953 de scriitorul afro-american James Baldwin (1924-1987) şi tradus în italiană în anul 1966 cu titlul Strigă tare asta (omiţând astfel referinţa la munte). Protagonistul John urcă pe colina care se află în inima lui Central Park din New York. De sus contemplă profilul oraşului pe care strămoşii lui îl văzuseră de departe, scânteind în luminile sale, ca şi cum ar fi un fel de Nou Ierusalim, în timp ce în realitate el avea să se arate ca Babilonul distrugător care are în Broadway avangarda sa spre pierzare.
Această vizionaritate, încredinţată muntelui în valoarea sa simbolică, pătrunde literatura de limbă engleză (Bunyan, Milton, Spencer, Wordsworth, Shelley, Coleridge, Buckler şi aşa mai departe) dar are şi o expresie foarte înaltă în al patrulea act din Faust de Goethe: acţiunea se desfăşoară în Hochgebirg, adică pe muntele înalt, pe "vârfurile rigide de stânci dinţate" şi auf dem Vorgebirg, "pe contraforturi", în timp ce în finalul ultimului act, al cincilea, suntem în Bergschluchten, adică printre "munţii pleşuvi", într-un peisaj de stânci şi păduri populate de anahoreţi sfinţi. Însă muntele are o prezenţă şi în iconografia din toate secolele: cum să nu ne gândim la Fecioara din stânci de Leonardo da Vinci? Criticul de artă John Ruskin (1819-1900) în vasta sa operă Modern Painters (1843-1860) despre pictura modernă afirma că în artă "a existat mereu ideea sfinţeniei legată de singurătăţile stâncoase pentru că întotdeauna divinitatea se manifesta mai intim oamenilor pe vârfuri şi pe munţi se retrăgeau mereu sfinţii pentru meditaţie, pentru o comuniune specială cu Dumnezeu şi pentru a se pregăti pentru moarte". Şi concludea că "munţii sunt începutul şi sfârşitul oricărui scenariu natural".
Însă munţii îşi aruncă umbra lor pe toate paginile biblice: de la Ararat pe care se opreşte arca lui Noe la Moria, muntele jertfirii lui Isaac, de la Sinaiul din exod la Nebo, muntele unde a murit Moise, de la Carmelul lui Ilie la Sionul templului din Ierusalim, de la muntele Ispitirilor lui Cristos la cel al Fericirilor, de la muntele Schimbării la Faţă la Golgota-Calvar până la muntele Măslinilor care la înălţarea lui Isus uneşte pământul şi cerul. Însă acestor munţi sfinţi şi altora mai puţin cunoscuţi de care este presărată Biblia şi pe care nu-i putem descrie acum am vrea să opunem o curioasă tipologie de munţi "negativi", semn nu de ridicare ci de înjosire şi degenerare.
Sunt "înălţimile", în ebraică bamot, în mod sistematic denunţate de Biblie ca sedii ale sanctuarelor cananeene, legate de cultele fertilităţii - dar uneori şi locuri de cult israelitic. Sunt sute de texte biblice în care se condamnă aceste dealuri, începând de la însuşi Solomon care a dedicat un sanctuar zeului moabiţilor Camosh şi zeului amoniţilor Milcom "pe muntele care este în faţa Ierusalimului" (1Re 11,7), imitat apoi de succesorii lui şi de suveranii din regatul de nord al Samariei. Noi ne vom mulţumi acum să ilustrăm acest simbolism negativ şi idolatric al muntelui cu un text interesant şi, la prima vedere, neutru, ba chiar legat de muntele sacru prin excelenţă, Sionul. E vorba de începutul celui de-al doilea "cânt al treptelor", Psalmul 121 (120): "Îmi ridic ochii spre munţi: de unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul care a făcut cerul şi pământul" (v. 1-2).
Cel care se roagă îşi ridică privirea imploratoare "spre munţi" şi rosteşte o întrebare: "De unde-mi va veni ajutorul?". Ei bine, mulţi exegeţi cred că în această scenetă aparent clară există tocmai o trimitere polemică la "înălţimile" idolatrice. Cel care se roagă ar fi tentat să-şi îndrepte apelul (şi picioarele) spre sanctuarele de pe dealurile cananeene unde se înalţă stâlpi şi monumente sacre, semne ale zeului Baal, divinitatea rodniciei şi a fertilităţii. Poate că el va oferi ajutorul aşteptat? Răspunsul psalmistului este categoric: "Ajutorul meu vine de la Domnul", creatorul cerului şi al pământului, izvorul oricărui dar de viaţă. E vorba de o mărturisire de credinţă "iahvistă" de factură liturgică (intrată şi în liturgia catolică: Adiutorium nostrum in nomine Domini qui fecit caelum et terram) care trimite implicit la celălalt munte sacru, unicul adevărat pentru Israel, Sionul, "înălţime minunată, bucuria întregului pământ (...) capitala marelui Rege" (Ps 48,3). Biblia, care opune deja două cetăţi simbolice, Ierusalimul şi Babilonul, pune în antiteză şi doi munţi ideali, cel al înălţării la Dumnezeu, la lumină, la adevăr şi cel al iluziei şi al înşelării. Încă o dată îi revine omului să aleagă pe care cărare să meargă.
(După L'Osservatore romano, 11 august 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
