Ce este un învăţător spiritual?
Răspunsuri pot fi numeroase, dar calea cea mai scurta între inimă şi adevăr este întotdeauna povestea.
Se spune că, odată, un tânăr bun şi frumos a fost închis din cine-ştie-ce pricină de stăpânul acelui ţinut. Soţia sa, plină de iubire, a încercat să înduplece inima regelui şi să-l elibereze, dar totul a fost în zadar. Atunci l-a rugat pe rege s-o lase să-i ducă măcar o carte de rugăciuni, ca să aibă cu ce să-şi mai ostoiască amarul zilelor. Şi tânărul a început să citească rugăciunile, întâi fiindcă nu avea ce să facă altceva, apoi din curiozitate şi tot aşa, până când a început cu adevărat să se roage. Şi din ce era bun, a devenit şi mai bun. Nu era mare cărticica de rugăciuni şi cuvintele sfinte se împleteau tare frumos unele cu altele - iar când a ajuns la sfârşitul cărţii, nu mică i-a fost mirarea când şi-a dat seama că, aşa cum erau scrise, paginile cărţii conţineau schiţa temniţei, planul de eliberare şi drumul spre casă. În noaptea următoare, tânărul a evadat, ajungând sănătos şi liber în ţara sa. Dar a lăsat în urmă cartea, pentru ca toţi cei care aveau să fie închişi acolo, să aibă şi ei şansa eliberării şi a drumului spre "acasă".
Învăţătorul spiritual este acela care este, care arată şi care lasă în urma sa calea de eliberare.
Unul singur e cel care este calea, adevărul şi viaţa - Isus. Toţi ceilalţi nu fac decât să arate spre el şi, făcându-se din ce în ce mai buni, să lase mărturia drumului pe care l-au parcurs pentru ca noi toţi să-i putem urma.
Un astfel de învăţător spiritual este sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (născută Thérèse Françoise Marie Martin). Avea doar 24 ani la 30 septembrie 1897, când a fost chemată în casa Tatălui ceresc, iar dintre aceştia, nouă ani a fost călugăriţă carmelită desculţă. Este "cea mai mare sfântă a timpurilor moderne", cum o numea papa Pius al XI-lea şi căreia sfântul papă Ioan Paul al II-lea i-a conferit titlul de "Doctor Ecclesiae", al 33-lea în istoria Bisericii şi a treia dintre cele patru prezenţe feminine cu acest titlu (celelalte fiind sfânta Tereza de Ávila, Caterina de Siena şi Hildegard von Bingen). A fost beatificata la 29 aprilie 1923 (de către papa Pius al XI-lea), sanctificată la 17 mai 1925 (de papa Pius al XI-lea), recunoscută patroană universală a misiunilor şi misionarilor la 14 decembrie 1927 (papa Pius al XI-lea) şi numită Doctor Ecclesiae la 19 octombrie 1997 (de către sfântul papă Ioan Paul al II-lea). Mesajul principal al sfintei Thérèse de Lisieux este mesajul esenţial al evangheliei: "Această tânără a amintit lumii întregi că Dumnezeu este Tatăl nostru, Tatăl revelat prin Isus Cristos" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, 2 iunie 1980). Calea ei este aceea a "copilăriei spirituale", lumina plină de bucurie şi iubire, pe care a trăit-o şi a împărtăşit-o tuturor, din clauzura Carmelului şi din noaptea propriei sale suferinţe.
Calea deschisă de ea este cea mai simplă, cea mai uşoară şi cea mai rapidă, calea cea mai potrivită pentru noi, oamenii grăbiţi ai unui mileniu care parcă nu-şi mai ajunge lui însuşi - calea copilăriei spirituale.
Trandafirul Sfintei Tereza
Sub privirea lui Dumnezeu, fiecare fiinţă umană se poate asemăna cu o floare sub razele soarelui. Şi dacă sfânta Tereza spunea că îşi va petrece veşnicia făcând să cadă o ploaie de trandafiri pe pământ, ea însăşi comparându-se cu o mică floare - calea copilăriei spirituale pe care ne-a dăruit-o se poate asemăna, într-adevăr, cu un trandafir: rădăcinile sunt în pământul creaţiei, tulpina sa este dreaptă, omul privind spre Dumnezeu şi înălţându-se spre el fără şovăire; tulpina are frunze, fiindcă iubirea trebuie hrănită din lumina lui Dumnezeu, dar are şi spini, fiindcă iubirea trebuie apărată - iar floarea este solitară, fiindcă suntem unici în faţa lui Dumnezeu. Petalele sale parfumate adună roua nopţii spirituale - lacrimile de deznădejde, transformându-le în hrană pentru ziua vieţii celei noi. Floarea fiecărei tulpini este unică, dar trandafirii au nenumărate culori şi nuanţe, fiindcă fiecare înţelege şi trăieşte iubirea de Dumnezeu - una şi aceeaşi iubire -, în felul său. Iar trandafirul nu ştie decât să iubească, fiindcă el însuşi e rugăciunea pământului înălţată către Dumnezeu - adică, iubire. De aceea, trandafirii vorbesc numai în limbajul tăcerii şi al luminii - adică al iubirii.
Un portret în România
În casa unei familii din Bacău se află unul din portretele făcute de sora sa, Céline, în anul 1912 - autentificat de Pavel Susara, expert acreditat de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor (cf. http://www.formula-as.ro/2004/618/societate-37/misterul-sfintei-tereza-cu-trandafiri-5068). Ceea ce i-a făcut să acorde atâta atenţie portretului, au fost cel puţin două fapte: în momentul în care, încercând să-l fotografieze în lumină naturală, a apărut în jurul mâinilor o aură trandafirie, pe care au observat-o apoi, uneori, şi în momentul în care tabloul era expus în casă, la umbră - şi accidentul de circulaţie din care au scăpat în mod miraculos, fără nici o zgârietură, deşi maşina a fost distrusă în totalitate, accident petrecut în momentul în care mergeau cu portretul la Alba Iulia, să-l arate episcopului romano-catolic. Oficialităţile din Lisieux consideră însă că portretul care se află la Bacău nu este decât o copie.
Între timp, portretul priveşte cu ochii săi mari, blânzi şi plini de iubire la tot ce este în jur şi din când în când, în jurul crucifixului împodobit cu trandafiri din mâinile ei, străluceşte lumina - o lumină trandafirie, ca a ploii de trandafiri pe care sfânta Tereza a promis că o va revărsa pe pământ.
Dr. Ecaterina Hanganu
