Omule, pomule... glăsuiesc cântecele străbune.
Poate ca să ne (re)amintească adevărul pe care orice copil îl ştie: copacul moare fără rădăcini, omul nu poate trăi dacă-şi taie rădăcinile.
Iar noi exact asta facem: ne tăiem rădăcinile în fel şi chip - şi nu e vorba aici de cei care, goniţi de sărăcia de acasă (săraci în ţară bogată!) merg în străini să asigure traiul familiei, ci de noi, ceilalţi, care nu ne cunoaştem nici istoria, nici jertfele de sânge ale martirilor noştri şi nu ne pasă nici de ce s-a întâmplat în trecut şi nici de ce se întâmplă acum - cu bune şi rele laolaltă. În plus, ne raliem opiniei copleşitoare prin dispreţ a celor care consideră că "salutul românesc" e gestul cerşetorului - şi că noi înşine am fi, de fapt, toleraţi pe pământul nostru. Şi dacă cei care ne ponegresc astfel uită că ei există numai fiindcă noi stăm dintotdeauna aici, în poarta furtunilor istoriei apărându-i pe ei, cei care azi ne mânjesc cu nume de ocară, nu e drept în faţa lui Dumnezeu ca şi noi să ne uităm martirii. Fiindcă noi nu am martirizat purtătorii credinţei, ci am fost noi înşine martirizaţi pentru credinţa în Dumnezeu, în neamul şi în pământul nostru.
Ziua Naţională a României aniversează Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, care a adoptat Rezoluţia consfinţind unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) cu România.
Şi nu întâmplător, Ziua Naţională a României se celebrează a doua zi după sărbătoarea sfântului apostol Andrei, "cel dintâi chemat", fratele sfântului apostol Petru: el, Andrei, este cel care ne-a creştinat (potrivit tradiţiei) şi tot el este patronul spiritual al României. Dacii serbau în această zi anul nou, astfel încât, firesc, cel care a adus viaţa cea nouă pe pământul nostru trebuia serbat în aceeaşi zi. Şi cum stindardul reprezintă sufletul unei naţiuni, această zi îşi mai păstrează în folclor numele de "Ziua lupului" (după simbolul dacic al lupului), iar în unele regiuni ale ţării sărbătoarea se numeşte "Luparia", fiindcă în noaptea de 30 noiembrie lupii se adună, iar sfântul Andrei - supranumit "patronul lupilor", împarte prada pentru iarna care vine, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de toate cele trebuincioase pe pământul bogat pe care-l stăpâneşte.
Omule, pomule!...
Dar dacii sunt un neam relativ tânăr - pământul ţării a fost locuit de vreo 50.000 de ani, arată studii recente, iar urmele acelei civilizaţii străvechi, cea dintâi cunoscută pe suprafaţa pământului, sunt megaliţii din munţii noştri.
Numai că pe noi nu ne interesează! Şi nici nu auzim glasul acelora care ne atrag atenţia asupra incredibilei noastre bogăţii.
Profesorul peruan Daniel Ruzo (1900-1991) - doctor, arhitect, filosof, istoric, s-a străduit să descopere mesajele încifrate în piatră ale civilizaţiei de dinainte de potop. Pornind de la fotografia unei stânci cu chip maiestuos uman aflată pe platoul Marcahuasi, din Peru (la peste 3.600 m altitudine), el a identificat urme ale civilizaţiei antediluviene în Peru şi Egipt.
Daniel Ruzo considera Sfinxul din Bucegi reprezentant al celei mai vechi civilizaţii.
În 1968, dr. Ruzo a sosit în România, pentru a cerceta Platoul Bucegilor: "Am cercetat munţii din cinci continente", scria el, "dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi". El a recunoscut că sculpturile din Bucegi au legătura cu cele din Platoul Marcahuasi şi a îndemnat cercetătorii români să cartografieze sculpturile şi reţelele de galerii şi tuneluri subterane. Mai ales că toate aceste repere eterne constituie, conform demonstraţiilor arhitectului peruan, şi o "cale a aurului şi a mirului. Linia comună care uneşte toate monumentele acestei civilizaţii străvechi este amplasarea lor pe munţi sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel încât să nu dea voie urmaşilor să o uite şi poate aceste puncte de geografie sacră vor purifica şi salva cândva sâmburii umanităţii de cine ştie ce cataclism major, cum a fost în trecut potopul", concluziona Daniel Ruzo.
Omule, pomule!...
În munţii noştri sunt numeroşi "moşi" şi "babe", o "scară a cerului" (numită "Columna Ceriului") şi 6 sfincşi: Marele Sfinx din Bucegi, Sfinxul de la Topleţ (Herculane), Sfinxul de la Piatra Arsă (platoul Bucegilor), Sfinxul din Bratocea (masivul Ciucaş), Sfinxul de la Stănişoara - Cozia şi Sfinxul de la Pietrele lui Solomon (cf. Silviu N. Dragomir, Enigme în jurul nostru, Ed. Enmar, 1998).
Pe teritoriul ţării noastre a fost descoperită cea mai veche scriere (înaintea Sumerului), iar cultura Cucuteni, care a precedat cu câteva sute de ani civilizaţia Sumerului, era cea mai evoluată la vremea respectivă.
Dar când un istoric român de aşa-zis renume a găsit cu cale să-şi prăjească mielul pe altarul-calendar Soarele de Andezit de la Sarmisegetuza Regia, alţii să scoată fraudulos din ţară brăţările dacice..., iar siturile arheologice rămase fără pază din lipsă de fonduri sunt la discreţia tuturor şi sub construcţii hâde se îngroapă furibund vestigiile istoriei în oraşele noastre, rămân doar munţii să-şi strige adevărul de dincolo de timp.
Aceiaşi munţi care au arătat pe cine aşteptăm noi, aici, dintotdeauna.
În luna august, Ceahlăul ne arată Calea Cerului: un drum de culoarea safirului care apare în direcţia soarelui, la ora 4.30 dimineaţa, mărginit de două parapete luminoase, la capătul căruia pare să aştepte un personaj uman înconjurat de o aureolă în culorile curcubeului. Era Cel pe care-l aşteptau locuitorii acestui pământ - şi care a fost adus de apostolul Andrei, ca semn de speranţă, curaj şi încredere în viaţa nesfârşită şi biruitoare pe acest pământ.
Şi care rămâne de-a pururi aici!
De aceea, noi nu i-am martirizat pe cei care ne-au adus credinţa.
Şi din acelaşi motiv, noi am fost cei martirizaţi pentru credinţă.
Omule, pomule!...
Dar faptul că sfântul Andrei este patronul spiritual al României, mai înseamnă în ordinea divină şi speranţa unirii: a unirii cu fratele său, apostolul Petru şi Biserica sa, pentru ca Împărăţia Tatălui să fie una, în împlinirea iubirii - precum în cer, aşa şi pe pământ.
La mulţi ani, România!
Dr. Ecaterina Hanganu
