Redăm în continuare reflecţia propusă de pr. Cristian Diac preoţilor care au luat parte la şedinţa decanală ce a avut loc la Iaşi luni, 29 martie 2009.
Aş vrea să încep prezentarea mesajului papei pentru Postul Mare din acest an cu citirea a doua apoftegme de-ale părinţilor deşertului care vorbesc despre practica şi rostul postului. Despre abba Isaia se relatează în Pateric că a chemat la sine un frate şi i-a spălat picioarele. Apoi a azvârlit într-o oală câteva boabe de linte şi, când abia au început să fiarbă, le-a luat de pe foc. Fratele îi zice: "Dar încă n-au fierb, abba". Şi el îi răspunde: "Nu-ţi ajunge că au văzut lumina focului? Chiar şi atât e o mare mângâiere". Acest exemplu ne sugerează, desigur într-o formă extremă, că postul vizează cu precădere stomacul nostru pe care trebuie să-l supunem unei alimentaţii restrictive. Însă ar fi greşit şi limitativ să credem că tot rostul lui s-ar reduce doar la atât, la asceza stomacului, pentru că în altă parte a Patericului se pomeneşte cum abba Pimen a auzit despre cineva care ţinea post câte şase zile că se mânia. Şi bătrânul a zis: "A învăţat să postească şase zile, dar n-a învăţat să-şi alunge mânia". Această observaţie ne induce ideea că postul, aplicat trupului nostru, trebuie să urmărească modificarea sau ameliorarea (în sensul de îmbunătăţire) trăsăturilor sufletului. Altfel, el ne apare inutil şi derizoriu.
În mesajul său, papa ne recomandă să medităm asupra valorii şi sensului postului care trebuie să ne apară ca un antrenament spiritual pentru experimentarea puterii lui Dumnezeu, vizibilă mai ales în evenimentele pascale, căci se cântă în preconiu că el alungă nelegiuirile, spală orice vină, stinge duşmăniile.
Întrebarea pe care ne-o punem e următoarea: la ce ne foloseşte actul de renunţare sau privare de la ceva "bun şi util" pentru întreţinerea noastră, căci postul în accepţiunea sa primară tocmai acest lucru înseamnă. În "ceva bun şi util" putem înţelege o mâncare sănătoasă consumată până la saţietate, un vin select băut cu moderaţie, o distracţie relaxantă şi multe altele care nu pot fi calificate ca fiind în sine dăunătoare. Răspunsul ne vine din Sfânta Scriptură şi din tradiţia creştină, afirmă Sfântul Părinte: pentru evitarea păcatului şi a tot ceea ce duce la realizarea lui.
Originea postului nu trebuie căutată în paginile Noului Testament, ci în Vechiul Testament, mai exact în prima carte a Sfintei Scripturi, chiar la primii noştri părinţi, Adam şi Eva, în acel loc unde autorul sacru vorbeşte despre prima interdicţie din istoria umană, care este interpretată de fapt ca prima recomandare de a posti: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Gen 2,16-17). Afirmând acest lucru, papa face referinţă la sfântul Vasile cel Mare pe care îl şi citează. Căutând în ediţia românească, am extras câteva propoziţii în plus din prima omilie sau cuvântare a sfântului despre post, foarte relevante pentru înţelegerea postului.
Acesta spune că "legea postului a fost dată în paradis. Ne-am îmbolnăvit prin păcat, ne vindecăm prin pocăinţă. Chipul în care au trăit primii oameni în rai, scrie sfântul Vasile, este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate cele câte tulbură mintea omenească. N-am postit şi am fost alungaţi din rai! Să postim dar, ca să ne întoarcem în rai! Nu imita neascultarea Evei, nu lua sfătuitor pe şarpe, care ne sfătuieşte să mâncăm ca să ne cruţăm trupul! Îmi spui că nu poţi să posteşti! Dar să te ghiftuieşti în toate zilele vieţii tale şi să-ţi striveşti trupul sub greutatea mâncărurilor tale poţi? Ce este mai uşor pentru stomac: să petreacă noaptea cu o mâncare uşoară sau să stea împovărat de mulţimea mâncărurilor?".
Un alt mare sfânt părinte, Augustin, care este evocat şi el în mesaj, scrie relativ la post sau mai bine zis la finalitatea postului următoarele: "Îmi provoc, desigur, un mare chin, dar pentru ca el să mă ierte; mă pedepsesc singur, pentru ca el să mă ajute să fiu plăcut în ochii săi şi să ajung să gust bunătatea sa".
După Adam şi Eva, au postit şi Moise, şi Ilie, şi poporul evreu, ninivitenii de la rege şi până la ultimul lor dobitoc, cărturarii şi fariseii în felul lor fariseic, ucenicii lui Ioan, dar într-un mod proeminent şi exemplar pentru noi toţi, Isus, care pune în lumină raţiunea profundă a postului. Protejat sau învăluit în discreţie, el înseamnă împlinirea voinţei Tatălui ceresc care "vede în ascuns şi te va răsplăti" (Mt 6,18). Ce vede în ascuns? Vede că mănânci adevărata pâine, nu cea care îţi asigură subzistenţa trupului, ci pâinea-cuvânt care iese din gura lui, adică din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4).
Eroarea tot mai răspândită astăzi constă în deturnarea finalităţii postului. Stimulentul cel mai puternic pentru a posti este în cazul multor oameni nu estetica sufletului, ci îngrijirea minuţioasă şi meticuloasă a trupului. Abstinenţa de la anumite alimente, practicarea anumitor asceze ajută neîndoielnic la îmbunătăţirea condiţiei fizice. Limitarea doar la această performanţă ar sărăci mult sau chiar ar eluda rostul postului care este unul pregnant (şi nu doar în ultimă instanţă) spiritual. Pentru credincioşi, spune papa, postul este în primul rând o "terapie" pentru îngrijirea a tot ceea îi împiedică să se conformeze voinţei lui Dumnezeu. Prelungind aceste cuvinte, putem spune fără greş că este o lucrare personală serioasă, un travaliu asiduu cu tine însuţi pentru a scoate din lăuntrul tău, din purtarea, reacţiile şi obişnuinţele tale tot ce e rău, tot ce e dăunător, vătămător şi, mai mult decât atât, o acţiune profilactică în faţa a ceea ce te înclină spre comiterea păcatului. Cu alte cuvinte, nu e doar lupta pentru eliminarea păcatului, ci şi a simptomelor lui.
Ceea ce s-a spus până aici face să prevaleze valoarea şi sensul strict personal al postului. Însă în orizontul lui nu intră doar propria persoană cu câştigul ei spiritual arogat doar sieşi, ci şi ceilalţi oameni, semenii noştri. Postul este mai întâi spre binele nostru, dar şi al aproapelui nostru. El, afirmă Sfântul Părinte, "ne ajută să devenim conştienţi de situaţia în care trăiesc atâţia fraţi ai noştri". Şi Ioan scrie relativ la acest lucru în prima sa scrisoare: "Dacă cineva are bogăţiile lumii, şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela dragostea lui Dumnezeu?" (1In, 3,17). Postul cultivă în noi acel simţ prin care nouă ne pasă de ceilalţi; nu ne avem doar pe noi înşine şi probleme noastre în vedere, ci dispoziţia de a-i ajuta pe alţii.
Făcând din nou referinţă la cei doi părinţi ai deşertului, abba Isaia şi fratele căruia i-a spălat picioarele, şi la mâncarea lor gustoasă de câteva boabe de linte, ne gândim că abstinenţa lor drastică s-a dovedit a fi eficientă şi rodnică pentru fiecare în parte, nu neapărat şi pentru ceilalţi. Însă dacă mânia fratelui din cel de-al doilea exemplu ar fi lipsit, ar fi fost spre binele multor confraţi.
Recapitulând, vedem că postul e mai întâi evitarea a tot ceea ce este păcat sau conduce spre păcat; apoi, e conştientizarea situaţiei în care trăiesc atâţia fraţi; e arma spirituală "pentru a lupta împotriva oricărei alipiri dezordonate faţă de noi înşine"; adică, în definitiv, ceea ce ajută pe fiecare să se dăruiască total lui Dumnezeu, aşa cum spunea papa Ioan Paul al II-lea. Sfântul Părinte Benedict îşi încheie mesajul exortativ, îndemnând fiecare familie şi comunitate să se angajeze la tot ceea ce apropie spiritul de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Pr. Cristian Diac
