Şarpele succesului
Reţeta unui film de succes este: sex-violenţă-paranormal. Reţeta unei cărţi de succes: aceeaşi. În plus, nici copiii nu se mai mulţumesc cu vampiri, practici oculte şi vrăjitoare de toate soiurile, culorile şi vârstele: dacă nu persiflăm religia, riscăm să nu se vândă filmul, cartea. Iar succes maxim: pentru tot ce încearcă să "demoleze" temelia religiei. Bineînţeles, a religiei creştine - fiindcă vulgarizarea religiilor orientale a devenit o modă, iar ceea ce ajunge pe "scena" Occidentului are prea puţin în comun cu spiritualitatea autentică orientală - prin urmare practicanţii autentici nu se prea sinchisesc de asta. La polul opus, islamul se caracterizează, ca întotdeauna, prin atitudinea sa fermă. Creştinul însă e bun, iubitor şi tolerant - adică, tocmai bun pentru a fi ucis - dacă nu putem în fapt, măcar sufleteşte. Cineva spunea: "Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc". Iată însă că adevărata paradigmă a secolului al XXI-lea pare să fie: "Nu există nimic sfânt. Orice şi oricine are preţul lui, totul se vinde, totul se cumpără. Iar dacă totuşi recunoaştem creştinismul, o facem doar ca să obţinem folos de la cei care cred cu adevărat în valorile lui şi atunci, ei bine, sfinţii nu sunt decât zeii din vechime cosmetizaţi "comercial", la fel de imorali sau amorali ca şi noi toţi: o apă şi-un pământ. "Cu cât mai mult scandal, cu atât mai bine pentru comerţ". Un film "prinde" mai repede şi mai uşor la public, o carte - ceva mai lent, dar "dă rădăcini" mai adânci.
E un adevăr ştiut că non-conformismul caracterizează perioada dificilă a adolescenţei. Ne-am fi aşteptat însă, ca în 2000 de ani de cultură creştină, pe un teritoriu profund creştin, moral, înţelept şi bun, hrănit mereu cu sângele martirilor - furtunile "hormonale" care bântuie visele unor autori în căutare de succes facil şi ale consumatorilor ahtiaţi de aşa-zisa lor literatură "documentată" să se mai fi domolit, trecând într-o maturitate ceva mai înţeleaptă, iar pulsiunile subcorticale, limitate la măduva lombo-sacrata, să se fi transmutat, totuşi, ceva mai sus, în funcţia corticală a discernământului. Probabil că cerem prea mult de la cei "auto-abandonaţi" în transă hipnotică în faţa televizorului, care-şi fac din atotputernicul ban unicul zeu şi iau ca modele vip-urile sex-talk-show-urilor, de altfel singura şi delicioasa lor sursă de "cultură".
Oricum, ne lăudăm că nu mai suntem supuşi cenzurii, indiferent ce scriem sau traducem. E adevărat, nici măcar cenzura bunului simţ şi a unei minime culturi nu mai există. Aş dori să priviţi o carte cu un titlu incitant şi absolut remarcabilă ca prezentare grafică: "Portrete ale Fecioarei" (Editura Aquila'93, Şos. Borsului, 7, Oradea), apărută în anul 2006, în traducerea Anei-Maria Hodorog, consultant ştiinţific, Amalia Moldovan, ISBN 973-714-090-7. Ideea editării unui asemenea volum e minunată, calitatea reproducerilor e de înaltă clasă, dar se pot face următoarele constatări:
• Privind conţinutul:
- Fecioara Maria este asimilată zeităţilor feminine din antichitate, cărora într-un fel, le-a "luat locul", împrumutând de la ele o serie de atribute: Venus, Isis, Cibele, Junona, Demeter, Atena - dar zeiţa Atena nu a fost mamă, aşa cum lasă să se înţeleagă enumerarea "docta" de zeiţe-mame de la pagina 66; în Roma se considera la un moment dat că Junona este aspectul matern, iar Minerva este aspectul virgin al aceleiaşi zeiţe, dar aceasta se întâmpla în mitologia romană, şi nu în cea grecească, deci nu se referea la zeiţa care poartă numele de "Atena", ci în alt spaţiu şi alt timp, la Junona/Minerva;
- Fecioara Maria este considerată expresia "mamei universale" în sensul contrapărţii feminine a Creatorului, cam aşa cum, în doctrinele orientale, Shakti este contrapartea feminină a lui Shiva; de altfel, aluzia la spaţiul religios extrem-oriental apare şi în interpretarea dată picturii "Madona în glorie, cu sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan evanghelistul" de Dosso Dossi (secolul al XV-lea): şarpele care se ridică din pocalul ţinut de sfântul Ioan este interpretat (pagina 198), ca "simbol asociat divinităţilor feminine" - ceea ce poate fi oarecum adevărat în spaţiul extrem-oriental, referitor la Kundalini Shakti, dar care nu are nimic de a face cu legenda pocalului cu otravă a sfântului Ioan evanghelistul şi, mai ales, cu perioada în care a fost pictat tabloul;
- Afirmaţia că partenogeneza (adică naşterea din fecioară) este relatată şi pentru femei aparţinând altor religii, tinde să o aşeze la numitor comun pe Fecioara Maria cu zeităţile păgâne (de exemplu, cu marea divinitate feminină celtică, Dechtire - sora şi soţia zeului Lug), iar intervenţia Duhului Sfânt, prin care întruparea Cuvântului din Fecioara Maria se deosebeşte de absolut orice altă partenogeneză, e vulgarizată drept "o relaţie foarte apropiată între Duhul Sfânt şi Maria", văzută de "credinţa populară" încă de la începuturile creştinătăţii (pagina 182). Dar nu se subliniază nicăieri faptul că Isus Cristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat "s-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioara şi s-a făcut om" - iar această este dogma de bază a creştinismului şi nu a cine-ştie-cărei "credinţe populare";
- Rezultatul scontat ar fi transformarea Sfintei Fecioare, dintr-o persoană reală, într-un concept care acoperă deopotrivă aria păgânismului şi creştinismului, astfel încât se consideră în cele din urmă "firească" includerea ideii de mama şi doica în chipul Sfintei Fecioare, precum şi apariţia unor progenituri de sex feminin în braţele sale, aşa cum apare reprezentată în două din tablourile incluse în carte (carte care se numeşte, reamintim, "Portrete ale Fecioarei"). Poate că asemenea tablouri hidoase se vând bine în civilizaţia urâtului şi a morţii şi sunt sugestive pentru orice se doreşte a reprezenta ele (a se vedea "Carmen şi Juby" - Alice Neel, 1972; "Doica şi eu" - Frida Kahlo, 1937), dar categoric nu reprezintă chipul Sfintei Fecioare;
• În privinţa formei, se remarcă:
- Ambiguitatea comentariului: (pagina 176): în general, când se vorbeşte de intrarea în Biserica, se face referire la faptul că Fecioara Maria, zămislită din părinţi în vârstă şi închinată Domnului, a fost dusă în templu la vârsta de trei ani, a intrat şi a rămas în templu toată copilăria sa. La acest eveniment se referă şi tabloul lui Nicolas Dipre (din anul 1500), intitulat "Intrarea Fecioarei în Biserică", dar comentariul afirmă că e doar "vizita" ei însoţită de părinţi la templul din Ierusalim;
- Stângăcii de exprimare:
- Afirmaţia că Sfântă Fecioară are "discipoli" (pagina 10). Reamintim că termenul "discipol" vine de la "discipulus,-i" - lb. latina=şcolar, ucenic, elev; Isus a avut discipoli, dar fecioara Maria nu;
- Amestecul numelor romane şi greceşti ale zeităţilor, uneori în aceeaşi frază - de exemplu pagina 166: e drept că nu constituie o greşală în sine, ci denotă doar o instruire mediocră, "făcută în grabă" şi implicit, lipsa de respect faţă de cititorul pe care ai pretenţia să-l instruieşti;
- La pagina 186, discuţia despre idealul de frumuseţe feminină a lui Rafael se încheie cu expresia "Probabil că s-a folosit de acelaşi model în ambele picturi" - expresie vulgară, care nu-şi are locul într-o lucrare care se vrea de ţinută intelectuală;
- Pentru evitarea unor cacofonii, se introduce conjuncţia "şi" între cuvintele disonante, în loc să se procedeze la restructurarea, de altfel uşor de făcut, a frazei în totalitate; înţelegem că această este o particularitate locală a graiului traducătoarei, dar e oarecum jenant de introdus într-o lucrare de ordin general, răspândită într-un spaţiu mai larg;
- "lapsus calami" (mai clar, o greşală de ortografie cam... supărătoare, chiar şi pentru clasele primare): "privirea sa gânditoare"..., "sa" a fost scris cu cratimă, adică "s-a" - pagina 166;
• Se cunosc, de asemenea, "împrumuturile comerciale", făcute din cărţi mai vechi şi filme mai noi, cu mare succes la o anumită categorie de spectatori:
- Cristos era "considerat cast" (pagina 84) - afirmaţie menită să sugereze îndoială, reluată de următoarele precizări:
- Maria Magdalena este văzută deseori ca "iubita lui Cristos", "mireasa sau soţia lui" (pagina 200), "mireasa lui Isus sau însoţitoarea lui favorită" (pagina 208), iar la pagina 224 se afirmă: "Caracterul şi misterul cultului închinat Mariei Magdalena s-ar putea să nu mai poată fi niciodată înţeles" (trecem peste stângăcia repetiţiei); [...] Mama şi Mireasa lui Cristos sunt una şi aceeaşi persoană"; "o altă teorie[...] spune că Magdalena este o persoană separată, cu adevărat mireasa lui Cristos" - iar tablourile comentate nu justifică aceste afirmaţii;
- Rezultatul scontat: în timp ce Fecioara Maria este transformată într-un concept abstract, comun tuturor religiilor, lui Cristos i se atribuie comportamentul comun masculin. Rezultă binomul: eterna zeiţă-mamă şi masculul obişnuit, cu pulsiunile sale obişnuite. Şi fiindcă talentul comercial se vădeşte în "docta" persiflare a tot ce au alţii mai sfânt, ca să se vadă şi în fapte, nu numai în propriile comentarii, cât de originali sunt autorii (cât de jalnic de originali sunt), poate că ar trebui să dorim autorilor să se închine, nu la icoana Maicii Domnului (dacă o fac vreodată), ci la oricare din cele câteva tablouri hidoase pe care le-au inclus în finalul cărţii intitulate "Portrete ale Fecioarei". Culmea e că s-ar putea să "prindă" sugestia: în fond, sunt tablouri scumpe, iar zeul lor atotputernic e banul. Şi chiar aşa: cine sunt autorii acestei cărţi? Găsim numele traducătoarei, precum şi al consultantului ştiinţific în limba română, un număr de cinci "copyrights" (drepturile de autor aparţinând unor societăţi şi muzee), precum şi menţiunea că volumul a fost tipărit în China, iar materialul pentru carte a fost pregătit în Vietnam (în oraşul Ho Chi Minh - fost Saigon), dar numele autorilor, nu, nu este trecut nicăieri. Din descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României aflăm, de asemenea, numai numele traducătoarei. S-ar putea ca această carte să fie o compilaţie de texte aparţinând unor ghizi de muzeu? Puţin probabil, fiindcă nici un muzeu care se respectă şi mai ales, îşi respectă vizitatorii, nu intenţionează să-i jignească prin afirmaţii ofensatoare vizând religia (indiferent de cultul majoritar pe teritoriul ţării căreia-i aparţine muzeul) şi nici prin comentarii de tip subcultură la adresa propriilor tablouri.
Oricum, "ascunsul în nisip" e doar parţial tehnica struţului, care o face din prostie. Inteligent cum e, şarpele se ascunde cu totul, ca să poată musca atunci când simte pericolul. Şi pericol există, cu adevărat, pentru... şerpi: setea de Dumnezeu a omului, mai acută decât oricând acum, în secolul al XXI-lea. De fapt, cartea "Portrete ale Fecioarei" relevă ambele componente ale "ascunsului în nisip": pe de o parte, subcultura (şi mă refer deopotrivă la lipsa unor noţiuni elementare de ordin general cât şi la o minimă instruire religioasă), iar pe de altă parte răstălmăcirea adevărurilor de credinţă - aşa cum a făcut şi şarpele în Geneză: Fecioara Maria există; ea a zămislit; Isus Cristos există. Dar şarpele cărţii sugerează:
1. Fecioara Maria e de fapt arhetipul zeiţei mame, pe care o întâlnim din preistorie până în prezent, aşa ca toate tablourile care reprezintă o mama şi un copil sunt "portrete ale Fecioarei"; relaţia sa cu Duhul Sfânt este "foarte apropiată" conform "credinţei populare";
2. Isus Cristos, "considerat cast" este în centrul unei "misterioase relaţii" cu Maria Magdalena etc.
Rezultă: Dimensiunea umană a Sfintei Fecioare se şterge, personalitatea ei dispare într-o mare de femei (unele - zeiţe păgâne), existenţa ei ca fiinţă se doreşte a fi anihilată. La polul opus, Isus Cristos îşi pierde atributul de cuvânt întrupat, unic Fiu al lui Dumnezeu, el însuşi Dumnezeu, în favoarea unei exclusive umanităţi masculine. El există ca bărbat care a fost crucificat şi atât.
Condiţia grafic excelentă a cărţii merită însă din plin aprecierea.
Şi şerpii, cu cât sunt mai veninoşi, cu atât sunt mai frumos coloraţi.
Ecaterina Hanganu
