Cum s-a schimbat misiunea în cei 100 de ani ai Zilei Mondiale a Misiunilor? Decretul conciliar Ad gentes afirmă că aceasta izvorăște din inima lui Dumnezeu, din Treime. Cu alte cuvinte, subliniază faptul că missio Dei precedă missio Ecclesiae. Este expresia unui creștinism în pas cu vremurile, alături de popoarele care locuiesc planeta.
De-a lungul celor o sută de ani de viață, Ziua Mondială a Misiunilor (ZMM) a suferit schimbări semnificative într-un lung parcurs care a extins evanghelizarea ad gentes. Trebuie spus că, chiar înainte de 1926, zilele misionare erau celebrate în diferite părți ale Italiei. Părintele Paolo Manna, superiorul general al PIME, Monseniorul Guido Maria Conforti, fondatorul xaverianilor, și părintele Giuseppe Allamano, fondatorul Misionarilor Consolata, au scris despre ea. Preocuparea lor – inclusiv prin aceste zile în Bisericile locale – a fost animarea misionară a întregii Biserici, pentru a nu considera misiunea ca ceva ce privește numai institutele misionare în mod specific.
Este important să ne amintim că în 1916 – acum 110 ani – părintele Manna și Monseniorul Conforti au fondat Uniunea Misionară a Clerului, una dintre cele patru Societăți Misionare pontificale, încorporată ulterior în Maximum Illud a lui Benedict al XV-lea în 1919. Un text reprezintă un punct de cotitură curajos în magisteriu și marchează trecerea de la modelul colonial la cel postcolonial, în care Bisericile de la periferia creștinismului nu mai sunt „misiuni străine”, ci Biserici locale.
După Maximum Illud, fiecare papă a scris cel puțin o enciclică misionară: amintesc în special două. Prima este Fidei Donum a lui Pius al XII-lea din 1957, care obliga toate Bisericile cu un cler numeros să facă schimb de personal; astfel, așa cum o numim astăzi, cooperarea misionară cu așa-numitele Biserici tinere cu un deficit de cler. A doua este Princeps Pastorum, semnat de Ioan al XXIII-lea în 1959, în ajunul Conciliului al II-lea din Vatican. Acesta se concentrează pe formarea clerului bazat pe laici indigeni, pentru a depăși discriminarea, prejudecățile și incapacitatea de a-și imagina că toate culturile sunt locuite de spiritul lui Dumnezeu și au o demnitate egală.
Ca întotdeauna, impulsurile profetice pentru reînnoire creșteau în acei ani, datorită și moștenirii unor figuri precum Charles de Foucauld, ucis în Algeria în 1916, care a prezentat un model alternativ de misiune, bazat mai mult pe prezență, rugăciune și dialog decât pe mari instituții. Evanghelizarea nu este o chestiune de numere, convertiri și lucrări realizate, ci se bazează pe noile fundamente prezente în noua teologie, care a înflorit în Franța în anii 1950. În special, tema care a pătruns în activitatea Conciliului a fost identificarea Bisericii cu misiunea sa: un nou început teologic pentru misiune, deoarece decretul conciliar Ad gentes afirmă că misiunea izvorăște din inima lui Dumnezeu, din Treime. Cu alte cuvinte, subliniază faptul că missio Dei precedă missio Ecclesiae, că misiunea lui Dumnezeu nu este misiunea creștinismului occidental de a extinde creștinismul, ci mai degrabă dialogul inițiat de Dumnezeu cu lumea la creație, dus mai departe într-un mod privilegiat prin trimiterea Fiului său, Isus Cristos.
După Conciliu, odată cu dispariția modelului colonialist, a apărut o mișcare printre misionari pentru a susține drepturile și dezvoltarea popoarelor așa-numitei Lumi a Treia, combinând evanghelizarea și promovarea umană. În 1967, Populorum Progressio a lui Paul al VI-lea a clarificat drepturile fundamentale ale persoanei umane și a devenit un text fundamental pentru munca multor misionari printre popoarele oprimate și sărăcite. În anii 1970, valul Teologiei Eliberării a ajuns în America Latină, iar acolo unde Biserica luase în mod deschis partea cuiva, mulți misionari au devenit victime ale apărării active a drepturilor umane, civile și de mediu ale popoarelor indigene și ale celor mai vulnerabili.
Stimulentul conciliar a dus la o creștere semnificativă a vocațiilor și a schimburilor misionare între dieceze și, în pofida crizei vocaționale din ultimele decenii din Bisericile occidentale, misiunea rămâne dimensiunea definitorie a „Bisericii în ieșire” despre care a vorbit Papa Francisc. Numărul ONG-urilor a crescut, la fel ca și profesioniștii laici trimiși acolo, tinerii care aleg serviciul civil internațional și cei care lucrează alături de călugări și călugărițe sau care pleacă „ad gentes” la invitația episcopilor. Astăzi, într-un context geopolitic complet schimbat de fluxurile migratorii, asistăm la o extindere suplimentară a conceptului de misiune, de la mărturie la proclamare, la angajarea de a forma noi comunități, la centre de rugăciune, dialog și muncă pentru o dezvoltare durabilă și ecologică.
Misiunea nu mai este o stradă cu sens unic, din Nord către marele Sud al lumii. Ea începe acum în fiecare colț al lumii și se extinde în toate direcțiile. Și în Italia avem un anumit număr de preoți care vin din Africa și America Latină: este o misiune care se întoarce, în timp ce Europa, în criza sa demografică, trăiește și ea o criză de descreștinare și secularizare. Putem spune cu siguranță că misiunea nu mai este în opoziție cu alte culturi, ci în dialog constant și constructiv cu celălalt, care nu este o persoană care trebuie „schimbată”, ci un subiect care ascultă evanghelia și care răspunde, o înțelege, se îmbogățește și apoi devine discipol și martor ai ei la rândul său, în propria sa cultură, în propria sa istorie religioasă, cu mărturii diferite de cele pe care ni le putem imagina.
Mario Menin, misionar xaverian, director al „Missione oggi”
(După Agenția SIR, 18 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
