La 20 mai 2009 s-a deschis, la Institutul Biblic Pontifical din Roma, simpozionul internaţional "Paul in his Jewish Matrix", organizat de Centrul "Cardinal Bea" pentru studii iudaice din Universitatea Pontificală Gregoriana în colaborare cu Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu Universitatea Catolică din Louvain şi cu Bazilica "Sfântul Paul din afara zidurilor". Publicăm câteva părţi dintr-una din cele două lecturi publice care sunt în program.
* * *
De multă vreme se discută cât de profund a fost influenţat Paul de cultura elenistă sau greco-romană. Din punct de vedere istoric, cercetătorii Noului Testament oferă o gamă largă de posibilităţi: de la omul care a elenizat creştinismul la rabinul care a modificat şi a lărgit gândirea sa fără a schimba caracteristicile viziunii sale. Nu sunt competent să dovedesc profunzimea elenismului lui Paul, în schimb voi încerca să definesc câteva din aspectele principale ale ebraicităţii sale, concentrându-mă asupra celor mai ample categorii care ne sunt accesibile, pentru prima instruire.
În lumea antică, toţi ştiau că pruncii memorează destul de uşor şi că a memora la vârsta copilăriei sau a tinereţii este mult mai uşor decât a duce cu sine suluri grele şi a le învârti înainte şi înapoi în căutarea unui text. Instruirea antică era bazată pe citirea cu glas tare, repetată, şi adesea memorarea - fie voită, fie întâmplătoare - se năştea numai din repetare. Băieţii tineri ai elitei din lumea greco-romană învăţau pe de rost o mare cantitate de poezie greacă şi romanii chiar o importantă cantitate de material latin. Unul din scopurile instruirii era de a face ca o persoană să fie în măsură să scoată citatul potrivit în tribunal sau în senat. Aşa era instruirea bazată pe memorare, care la rândul său se exprima în citate.
Însuşi Paul a scris că este superior faţă de cea mai mare parte a contemporanilor săi în zelul pentru tradiţiile strămoşilor săi (Gal 1,14). Consider că asta înseamnă că el era tânărul cel mai inteligent din clasă şi că învăţa mai mult decât temele pe care le studia. Atunci când îl întâlnim pe Paul în scrisorile sale probabil că avea circa patruzeci sau cincizeci de ani şi creierul lui nu era aşa de abil ca atunci când avea cincisprezece ani, dar încă avea uşurinţa de a-şi aminti şi de a cita ceea ce învăţase.
Din citatele sale se poate deduce că Paul a învăţat pe de rost Biblia în greacă, sau măcar părţi lungi. Totuşi, în scrisorile care au ajuns până la noi nu citează nimic altceva decât o propoziţie: "Tovărăşiile rele strică bunele moravuri" (1Cor 15,33) care urmează imediat după un citat din Isaia. Dacă ar fi memorat textele corecte din filozofia greacă ar fi adăugat un citat în 2Cor (4,18), unde scrie că cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice. Şi operele contemporanului său mai în vârstă, Filon, i-ar fi venit în ajutor. În acelaşi mod, ar fi fost pentru unul care studiază filozofia greacă să folosească un citat ca suport în Fil 4,11: "Eu m-am învăţat să fiu mulţumit în orice împrejurare aş fi". Cuvânt cu referire la Socrate şi folosit în diferite şcoli de filozofie greacă, inclusiv platonismul şi stoicismul. În mod clar, Paul nu a ignorat total gândirea greacă, dar se pare că nu a avut citatele corespunzătoare pe vârful degetelor, deci probabil că nu a învăţat pe de rost multă literatură greacă în timpul vieţii sale de student, care probabil a încheiat-o la vârsta de cincisprezece sau şaisprezece ani. De aceea, cu privire la aspectul fundamental al matricei ebraice a lui Paul, se poate face ipoteza că de când era copil şi tânăr a studiat Biblia greacă, învăţând-o pe de rost, în întregime sau parţial. Instruirea lui, dacă nu în mod exclusiv ebraică, a fost oricum puternic ebraică.
Două aspecte ale folosirii citatelor în argumentare ies în evidenţă dacă sunt văzute în lumina memorării. În primul rând, Paul era în măsură să lucreze asupra fiecărui cuvânt. În Gal 3 citează singurele texte din Septuaginta care combină împreună rădăcinile pentru termenii "credinţă" şi "dreptate". Citează şi singurul text din Septuaginta care combină cuvintele "lege" şi "blestem". Acest lucru ar fi uşor de explicat dacă el a învăţat pe de rost Geneza, Deuteronomul şi Habacuc. Dacă ar fi trebuit cu adevărat să găsească fiecare folosire a combinării acestor cuvinte învârtind sulurile, ar fi avut nevoie de zile, dacă nu de săptămâni. Singura explicaţie raţională este memoria. În acest caz special nu voia să spună în general că neascultarea faţă de porunci producea un blestem, ci voia mai degrabă să lege "blestemul" cu cuvântul "lege", şi memoria sa a făcut să apară referinţa.
Cred că memoria este responsabilă şi de faptul că multe citate ale lui Paul sunt combinate împreună. De fapt, vedem că Gal 3,8, "în tine vor fi binecuvântate toate popoarele", combină Gen 12,3 cu 18,18, în timp ce Gal 3,10 împrumută din Dt 27,26 şi 28,58. Odată ce memoria are un cuvânt cheie, produce texte care conţin acel cuvânt, şi este mult mai probabil ca această combinare să fie mai degrabă rezultatul memoriei decât al învârtirii paginilor dintr-un sul şi a lua în mod deliberat un cuvânt dintr-un text şi puţine dintr-un alt text. Desigur, procedura empirică nu este aşa de dificilă dacă se combină texte care sunt la distanţă de numai câteva capitole. Însă acolo unde, de exemplu, Paul combină Isaia şi Ieremia, este foarte greu ca racordul să fi fost obţinut învârtind sulurile cu atenţie.
Atunci când le propun diferiţilor colegi teza conform căreia Paul a învăţat pe de rost Biblia, cercetătorii creştini consideră ideea ca ceva care este "foarte improbabil" sau "total imposibil", în timp ce evreii consideră că sigur a fost aşa.
Limba lui Paul este impregnată de cuvinte din traducerea greacă a Scripturii ebraice. Acest lucru merge dincolo de citatele formale. Paul era în măsură să scrie şi să argumenteze fără a cita în mod explicit Scriptura şi probabil că el predica în mod obişnuit păgânilor fără a se referi în mod deschis la Biblie. În Filemon, 1-2Tes, Fil şi 2Cor nu există nici un citat explicit din Scriptura ebraică, adică nici un exemplu în care Paul să scrie "aşa cum este scris" sau ceva asemănător.
Totuşi, în toate aceste cazuri, cu excepţia Filemon, limba Bibliei greceşti este evidentă în numeroase locuri. Se pare că cercetătorii Noului Testament cred că Paul avea o mare bibliotecă cu peste douăzeci de suluri cerute pentru a conţine Biblia şi că avea un mare birou cu numeroase mese pe care sulurile puteau fi deschise şi confruntate. Această viziune este o versiune antică a imaginii unui profesor modern, însă realitatea este diferită. Mulţi ani, Paul a petrecut săptămâni sau luni pe drum, fără să aibă măgari suficienţi pentru a transporta o bibliotecă mare prin porţile Ciliciei sau dintr-o parte în alta a câmpiei anatolice. Atunci când era gata să se aşeze la o masă pentru a lucra în piele sau a confecţiona corturi, nu reuşea să închirieze un birou enorm în loc de un simplu adăpost pe ziduri. Dificultăţile financiare ale apostolului dau mărturie împotriva tezei de acest gen şi ne fac să ne gândim că Paul transporta Biblia direct în creierul său.
Însă nu trebuie să credem că a învăţat pe de rost totul, amintindu-şi de fiecare cuvânt unul după altul în întregul text biblic. Mai degrabă, citatele lui Paul revelează ceea ce Albert Baumgarten a numit "o artă de investigaţie şi de recuperare". Paul reuşea să găsească în creierul său texte care corespundeau, mai mult sau mai puţin bine, cuvintelor şi ideilor de care avea nevoie atunci când avea nevoie. De obicei acest lucru se naşte dintr-o citire constantă şi repetată. Dacă era în stare să înceapă cu prima carte şi să recite întregul text, este o problemă diferită. Tot ceea ce ştim cu privire la memoria sa este că era în stare să facă ceea ce revelează citatele sale: să folosească după bunul plac texte care conţin anumite cuvinte atunci când avea nevoie de ele.
Din ceea ce ştim, Paul a cunoscut bine Biblia şi în ebraică. Putem demonstra numai că el de obicei o cita în formă foarte apropiată de Septuaginta aşa cum ne-a fost transmisă. Însă acest lucru nu dezminte teoria că a studiat la Ierusalim şi a cunoscut Biblia în ebraică. Nu sunt total convins că Paul a fost instruit numai la Ierusalim, dar nu mi se pare imposibil ca parte din instruirea să fi avut loc aici.
Acum aş vrea să descriu foarte pe scurt câteva din aspectele cele mai ample ale gândirii lui Paul. Cred că nici unul din ele nu cere multă elaborare şi nici multă dovadă a maximului chintesenţei ebraicităţii, dar vreau să prezint faptul că cele mai importante categorii din gândirea sa sunt ebraice. În sensul strict al cuvântului, teologia lui a fost o formă de monoteism modificat. "Modificat" înseamnă că dincolo de adevăratul sau înaltul Dumnezeu s-a găsit loc pentru alţi dumnezei, domni şi puteri spirituale. Aşa cum a subliniat recent Paula Fredriksen, multe persoane, nu numai evrei, împărtăşeau această formă de monoteism. În versiunea lui Paul, ceea ce era ebraic a fost că adevăratul Dumnezeu era Dumnezeul lui Israel. Printre izvoarele iudaice, viziunile lui Paul sunt mai apropiate de sulurile de la Marea Moartă şi de câteva dintre Apocalipse. Apoi, el era unit cu contemporanii săi evrei în denunţarea adorării idolilor.
Viziunea lui Paul despre timp şi despre istorie era iudaică. Viziunea greacă mai obişnuită era că istoria este ciclică. În iudaism, istoria începe cu creaţia şi merge spre un scop stabilit de Dumnezeu. Aceasta a fost exact viziunea lui Paul. Viziunea lui Paul despre istorie a fost puternic escatologică, centrată pe venirea iminentă a climaxului istoriei obişnuite.
Multe culturi au viziuni de escatologie individuală: răsplăţi şi pedepse după moarte. Oricum, multe forme de iudaism, urmărind părţi din Biblie, tind spre viziunea unui mare climax, după care cei aleşi se vor bucura de pace, prosperitate şi siguranţă. Aşteptările apostolului sunt, din nou, foarte apropiate de ceea ce se găseşte în unele Apocalipse. Viziunea lui Paul cu privire la activitatea sa este parte a escatologiei sale. Deşi apostolii păgânilor asemenea lui nu figurează în prezicerile profeţilor ebraici, care se pare că au aşteptat ca păgânii în mod spontan să se întoarcă la Dumnezeul lui Israel, misiunea lui Paul a fost în slujba unei viziuni iudaice despre lume. Etica lui Paul a fost iudaică. Toţi se opuneau asasinării, adulterului, tâlhăriei, cametei şi aşa mai departe.
Cea mai mare distincţie între iudaism şi restul lumii a fost atitudinea faţă de activitatea homosexuală. Paul s-a unit cu alţi evrei în a fi total contrar acestei activităţi. El discută în detaliu puţine teme de morală, încă cea mai mare parte din opiniile sale etice, inclusiv denunţarea activităţii homosexuale, apare în listele de vicii. Instruirea lui Paul, tinereţea, teologia, viziunea despre lume, vocaţia şi opiniile cu privire la comportamentul corect sunt toate profund ebraice.
Dar, în pofida originii mişcării creştine ca o sectă iudaică şi a ebraicităţii profunde a lui Paul, nu ar trebui să neglijăm în scrisorile sale indicaţiile în care distinge grupul său de ceea ce el numea iudaism. Înainte de toate să vedem textele în care apare cuvântul "iudaism": Paul foloseşte de două ori substantivul, în Gal 1,13-14, şi o dată verbul "a iudaiza", în Gal 2,14. Nu sunt referinţe numeroase, dar "iudaismul" pare să constituie o realitate din trecutul său, nu aceeaşi a grupului său actual.
Paul foloseşte termeni specifici pentru grupul său, fără a ajunge la cuvântul "creştin" sau "creştinism", face referinţă la o terminologie distinctă. Cercetătorii ignoră adesea sau subevaluează acest aspect. În Gal 6,16, el foloseşte fraza "Israelul lui Dumnezeu" care indică probabil tocmai grupul său. În afară de asta Paul numeşte grupul său "biserica" sau, mai bine zis, "comunitatea", un cuvânt care apare singur şi într-o multitudine de fraze. Adesea indică grupul său cu o frază care include cuvântul "Cristos". Cei "morţi în Cristos" au o poziţie specială atunci când Domnul se va întoarce (1Tes 4,16).
În scrisorile rămase, Paul în mod intermitent foloseşte o terminologie tripartită: "Să nu daţi scandal nici iudeilor şi nici grecilor şi nici Bisericii lui Dumnezeu" (1Cor 10,32). În Rom distinge "noi" - ambientul său - de iudei şi de păgâni, care sunt grupurile din care "noi" am fost chemaţi. "Iudeii" şi "Biserica lui Dumnezeu" sunt realităţi distincte. Aşadar, din punct de vedere terminologic, Paul distinge grupul său fie de iudei, fie de păgâni, fie de iudaism, fie de păgânism. Terminologia reflectă realitatea socială în care locuia Paul într-o lume tripartită: existau iudei, păgâni şi cei care-i aparţineau lui Cristos, dintre care unii aparţinuseră iudaismului şi unii păgânismului.
Convertiţii lui Paul, din câte ştim, au fost ultimii: neamurile, înainte păgâni sau idolatri. Afirmă asta în mod explicit în cazul creştinilor din Tesalonic şi din Galaţia (1Tes 1,9; Gal 4,8) şi dorinţa convertiţilor săi din Corint de a urma practici idolatre indică un cadru de păgânism (1Cor 8,10). Faptele Apostolilor îl arată pe Paul la origine ca un apostol al iudeilor din diaspora, care s-a adresat păgânilor numai după dezamăgirea datorită rezultatului misiunii sale anterioare. Viziunea lui Paul este complet diferită: Cristos l-a trimis la neamurile păgâne.
Găsim aceeaşi idee atunci când luăm în considerare compromisul său cu apostolii din Ierusalim: el şi Petru au împărţit lumea între ei, Petru avea să meargă la evrei, Paul la neamurile păgâne (Gal 2,7-10). Unii cercetători au interpretat asta ca o împărţire geografică, însă interpretarea mai clară a limbajului - care se referă la "circumcişi" şi la "necircumcişi" - este o împărţire etnică. Conform acestui acord, Paul nu a fost apostolul oricui din Orientul Apropiat până în Europa, ci s-a dedicat păgânilor. Nu vreau să spun că a refuzat oportunitatea de a propune evreilor evanghelia, însă nu aceasta a fost misiunea lui.
Caracteristica socială a convertiţilor săi era evidentă pentru Paul, uneori în mod dureros. Pentru că nu erau nici evrei, nici păgâni, ei erau izolaţi, fără o identitate socială care să fie recunoscută. Această lipsă de identitate putea duce la persecuţii datorită distanţei de cultele locale. Chiar în lipsa persecuţiei, adepţii săi trebuiau să renunţe la multe din plăcerile vieţii civile, cum ar fi ospeţele cu carne roşie, care erau stabilite de celebrările publice religioase. Vedem astfel că vocabularul lui Paul pentru grupul său reflectă cu atenţie noua realitate socială care rezultă din predicarea evangheliei lui Cristos: o comunitate de păgâni care renunţă la idolatrie, care practică cultul Dumnezeului lui Israel în afara sinagogii, care nu contează nici ca ebraică, nici ca păgână şi care-l recunoaşte pe Isus ca Mântuitorul şi Domnul său.
Unii ar putea crede că propunând această distincţie socială şi terminologică între grupul lui Paul şi iudaism eu susţin că Paul a încetat să fie evreu. Nu este aşa. Auto-identitatea sa este o altă problemă. Paul evreu s-a considerat pe el însuşi ca un apostol evreu al păgânilor.
Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerare convingerea sa fermă că el şi celelalte mădulare ale comunităţii sale au dobândit o identitate nouă. Paul era un evreu care a devenit o singură persoană cu Cristos. Şi, aşa cum a scris, dacă cineva este în Cristos, este "o făptură nouă" (2Cor 5,17). Totuşi, a fi o singură persoană cu Cristos, parte a unei noi creaţii, nu-l face pe Paul însuşi un non-evreu. Isus era un evreu şi cred că pentru nici un motiv Paul n-ar fi refuzat identitatea sa etnică.
Totuşi, problema prezentă nu este de a defini identitatea sa, ci mai degrabă de a clarifica faptul că el nu se gândea la grupul său în termeni de "iudaism". Singurul mod cu care ar fi putut afirma sau crede că Bisericile sale constituiau parte din "iudaism" ar fi fost să facă o distincţie clară între falsul şi adevăratul Israel. Ar fi putut scrie că noua creaţie nu era adevăratul iudaism dar, din câte ştim, n-a făcut asta. Astfel, el a fost evreu, dar şi o persoană nouă în Cristos, dar comunitatea lui nu forma "iudaismul", care rămânea o realitate separată.
În timp ce Paul a recunoscut distincţia socială pe care el şi alţii o creau din temelii - o nouă identitate spirituală, nici ebraică nici păgână - această diviziune nu era nici ceea ce voia, nici ceea ce aştepta ca rezultat final. Teologia lui a avut o optică diferită. Conform lui, avea să existe un unic grup universal, care avea să includă evrei, greci şi barbari, toţi în Cristos. Nu era acceptabil ca membrii păgâni din mişcarea sa să iudaizeze, reducând astfel numărul grupurilor la unul singur. Opoziţia sa faţă de iudaizare a provocat cele mai puternice invective prezente în scrisorile sale. Grupul său nu avea să iudaizeze; mai degrabă, oricine altul va trebui să se unească.
Din punct de vedere teologic, Paul ştia care trebuia să fie rezultatul final şi vedea şi că planul prezent pentru a ajunge la el nu funcţiona în mod perfect. Amintim că strategia prevedea că el (şi aparent alţii) avea să-i convertească pe păgâni la credinţa în Cristos. Petru şi probabil ceilalţi apostoli din Ierusalim aveau să convingă şi pe evrei să-şi pună credinţa lor în Isus. Atunci toţi aveau să facă parte din poporul lui Dumnezeu, uniţi de credinţa în Cristos.
Conform opiniei sale, Paul era aproape la sfârşitul trudelor sale. De fapt, după un triumf în dezbaterea cu corintenii, el a exprimat optimism în privinţa succesului său apostolic: "Mulţumire fie lui Dumnezeu care ne poartă întotdeauna la victorie în Cristos şi răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoaşterii sale" (2Cor 2,14).
În opinia lui Paul, Petru a lucrat mult mai puţin bine. Acest lucru este evident din inovaţia din Rom 11. Aşteptarea comună a unei uniri la sfârşitul timpurilor a poporului lui Israel şi a întoarcerii păgânilor către Dumnezeu a urmat desfăşurarea clară: mai întâi Israel, apoi păgânii. Aceasta este în realitate o temă din primele două capitole ale Scrisorii către Romani: "mai întâi iudeul şi apoi grecul" (1,16; 2,9-10). Astfel Petru va trebui să-i pregătească pe evrei, în timp ce Paul ducea misiunea sa încoronată de succes la păgâni. Însă evreii nu erau pregătiţi. Şi astfel Paul a dezvoltat un plan alternativ: păgânii săi aveau să intre cei dintâi în noua creaţie. Acest lucru avea să-i facă geloşi pe iudei şi avea să-i convingă să se grăbească, în felul acesta Paul în mod direct avea să-i salvezi "pe unii" evrei împreună cu păgânii (Rom 11,13-14). El repetă schema la versetele 25-26: "toate naţiunile păgâne" vor intra şi astfel, în felul acesta, "tot Israelul va fi mântuit". Pentru a fi sigur că cititorul acceptă descoperirea sa, repetă acest lucru a treia oară. Evreii au fost neascultători "ca, prin îndurarea faţă de voi (păgânii), să afle şi ei îndurare acum" (11,30-31).
Folosirea lui "ca" - hina în greacă - subliniază intenţia divină: Dumnezeu i-a făcut pe evrei neascultători o perioadă de timp, cu scopul de a-i autoriza pe păgâni să aibă acces cei dintâi, ceea ce apoi ar permite şi evreilor să intre. Paul a descoperit de puţin timp ceea ce consideră el adevăratul plan al lui Dumnezeu de a-i mântui pe toţi, o revizuire faţă de ceea ce el şi alţii crezuseră înainte. Acum vede că tocmai misiunea sa faţă de păgâni îi va ajuta pe evrei să se mântuiască, în aşa fel ca toţi să afle îndurare. Însă putem crede că succesul lui Paul ca apostol şi teoria sa despre gelozia evreilor este mai degrabă un fir subţire de care să se agaţe speranţa mântuirii veşnice pentru toţi. De la Rom 11,13 la 11,32 Paul oferă de trei ori un mod raţional prin care Dumnezeu poate să mântuiască lumea, o desfăşurare în care misiunea sa joacă un rol crucial. Dar la sfârşit trebuie să aibă încredere că însuşi Dumnezeu va concepe un sistem. Creierul fertil şi ingenios al lui Paul nu poate să imagineze totul.
Am pornit de la distincţiile sociale între evreu, păgân şi creştin aşa cum apar în scrisorile lui Paul şi am ajuns la soluţia teologică/escatologică a lui Paul, la diviziunea socială a fiinţelor umane: toţi vor fi un singur popor. Apostolii vor trebui să se străduiască să-i aducă pe toţi în trupul lui Cristos, în timp ce istoria obişnuită continuă, deşi timpul este într-adevăr scurt. Dar la sfârşitul timpului, atunci când răscumpărătorul va veni din muntele Sion, Dumnezeu va împlini scopul - mântuirea lumii - într-un mod în care noi nu putem înţelege.
Întorcându-ne la sfârşitul din Rom 11 şi la mântuirea omenirii, nu se poate imagina un plan care să fie mai în întregime ebraic. În cadru există doctrina iudaică după care Dumnezeu a creat lumea şi a declarat-o bună: acest principiu este clar în prima făclie de universalism a lui Paul, 1Cor 15,22: "După cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă". Acest text duce imediat la supunerea faţă de Dumnezeu la sfârşitul "tuturor lucrurilor" (1Cor 15,27-28). Exact după cum - conform Rom 11,32 - Dumnezeu i-a închis pe oameni în neascultare aşa încât să-i mântuiască pe toţi, aşa după cum Dumnezeu a supus întreaga creaţiei vremelniciei aşa încât s-o facă "liberă de sclavia sa faţă de corupţie" când el va duce istoria obişnuită la sfârşitul său (Rom 8,20-21).
Că Dumnezeu are un plan benefic pe termen lung pentru un sfârşit fericit al istoriei obişnuite este un concept profund iudaic, deşi beneficiarii sunt diferiţi în diferitele corpuri ale literaturii. Că planul include păcat şi suferinţă de-a lungul drumului este la fel un concept iudaic. În acelaşi mod, conform lui Iosif, Dumnezeu proiecta transferarea puterii la Roma şi proiecta distrugerea templului, care trebuia să fie purificat din cauza vărsării de sânge şi a păcatului.
Sintetizând, Paul trăia şi acţiona într-o lume care vorbea greaca. Oricare ar fi cunoaşterea acestui context din partea lui, instruirea sa şi educaţia sa au fost ebraice; categoriile principale ale gândirii sale au fost ebraice; misiunea sa a fost o formă universală de speranţă ebraică; rezultatul final pe care-l dorea cu ardoare a fost o formă universală de speranţă ebraică. Temporar, el a gândit, a creat un al treilea grup, nici evreu nici păgân, ca parte a noii creaţii care avea să ajungă la plinătate atunci când Dumnezeul lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat, avea să ducă istoria obişnuită la încheierea sa.
(Ed Parish Sanders, Duke University - Durham, North Carolina, în L'Osservatore Romano, 21 mai 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
