Interviu luat Papei Francisc de pr. Antonio Spadaro, SJ

Antonio Spadaro S.I.

Sfânta Marta, luni, 19 august, ora 9.50

Este luni, 19 august. Papa Francisc mi-a dat întâlnire la 10.00 în "Sfânta Marta". Eu însă moştenesc de la tatăl meu necesitatea de a ajunge mereu mai devreme. Persoanele care mă primesc mă conduc într-o sală mică. Aşteptarea durează puţin şi după câteva minute sunt însoţit să iau liftul. În cele două minute am avut timpul să-mi amintesc când la Lisabona, într-o reuniune a directorilor câtorva reviste ale Societăţii lui Isus, a apărut propunerea de a publica toţi împreună un interviu luat papei. Discutasem cu ceilalţi directori, imaginând câteva întrebări care să exprime interesele tuturor. Ies din lift şi îl văd pe papa deja la uşă aşteptându-mă. Ba chiar, în realitate, am avut plăcuta impresie că n-a trecut pragul.

Intru în camera sa şi papa îmi spune să mă aşez într-un fotoliu. El se aşează pe un scaun mai înalt şi tare din cauza problemelor sale la spate. Ambientul este simplu, auster. Spaţiul de lucru de la birou este mic. Sunt uimit de esenţialitatea nu numai a mobilierului, ci şi a lucrurilor. Sunt puţin cărţi, puţine hârtii, puţine obiecte. Între acestea o icoană a Sfântului Francisc, o statuie a Stăpânei Noastre de la Lujan, patroana Argentinei, un crucifix şi o statuie a Sfântului Iosif care doarme, foarte asemănătoare cu aceea pe care o văzusem în camera sa de rector şi superior provincial la Colegio Maximo din San Miguel. Spiritualitatea lui Bergoglio nu este formată din "energii armonizate", cum le-ar numi el, ci din feţe umane: Cristos, Sfântul Francisc, Sfântul Iosif, Maria.

Papa mă primeşte cu zâmbetul care de acum a făcut de mai multe ori înconjurul lumii şi care deschide inimile. Începem să vorbim despre multe lucruri, dar mai ales despre călătoria sa în Brazilia. Papa o consideră un adevărat har. Îl întreb dacă s-a odihnit. El îmi spune că da, că se simte bine, dar mai ales că Ziua Mondială a Tineretului a fost pentru el un "mister". Îmi spune că n-a fost niciodată obişnuit să vorbească la atâta lume: "Eu reuşesc să privesc fiecare persoană, una câte una, să intru în contact în manieră personală cu acela care este în faţa mea. Nu sunt obişnuit cu masele". Îi spun că este adevărat şi că se vede şi că acest lucru îi uimeşte pe toţi. Se vede că, atunci când el este în mijlocul oamenilor, ochii săi în realitate se îndreaptă asupra fiecăruia. Apoi telecamerele proiectează imaginile şi toţi pot să le vadă, dar astfel el se poate simţi liber să rămână în contact direct, cel puţin ocular, cu acela care este în faţa sa. Mi se pare mulţumit de asta, adică să poată fi ceea ce este, să nu trebuiască să altereze modul său obişnuit de a comunica cu alţii, chiar şi atunci când în faţa sa sunt milioane de persoane, aşa cum s-a întâmplat pe plaja de la Copacabana.

Înainte ca eu să pornesc reportofonul vorbim şi despre altceva. Comentând o publicaţie de-a mea, mi-a spus că cei doi francezi contemporani pe care îi îndrăgeşte sunt Henri de Lubac şi Michel de Certeau. Îi spun şi ceva mai personal. Şi el îmi vorbeşte despre sine şi îndeosebi despre alegerea sa la Pontificat. Îmi spune că atunci când a început să-şi dea seama că risca să fie ales, miercuri 13 martie la prânz, a simţit coborând asupra sa o profundă şi inexplicabilă pace şi mângâiere interioară împreună cu un întuneric total, cu o obscuritate profundă asupra a toate celelalte. Şi aceste sentimente l-au însoţit până la alegere.

În realitate aş fi continuat să vorbesc aşa de familiar încă mult timp, dar iau foile cu câteva întrebări pe care le-am notat şi pornesc reportofonul. Înainte de toate îi mulţumesc în numele tuturor directorilor revistelor iezuiţilor care vor publica acest interviu.

Puţin înainte de audienţa pe care a acordat-o iezuiţilor de la La Civiltà Cattolica la 14 iunie, papa îmi vorbise despre marea sa dificultate de a acorda interviuri. Îmi spusese că preferă mai mult să gândească decât să dea răspunsuri dintr-o dată în interviuri pe moment. Simte că răspunsurile corecte îi vin după ce a dat primul răspuns: "nu m-am recunoscut pe mine însumi când în timpul zborului de întoarcere de la Rio de Janeiro am răspuns jurnaliştilor care-mi puneau întrebări", îmi spune el. Dar este adevărat: în acest interviu de mai multe ori papa s-a simţit liber să întrerupă ceea ce spunea răspunzând la o întrebare pentru a adăuga ceva despre întrebarea precedentă. A vorbi cu Papa Francisc în realitate este un soi de flux vulcanic de idei care se înnoadă între ele. Chiar şi a lua notiţe îmi dă senzaţia neplăcută de a întrerupe un dialog de izvor. Este clar că Papa Francisc este obişnuit mai mult cu conversaţia decât cu lecţia.

Cine este Jorge Mario Bergoglio?

Am întrebarea pregătită, dar decid să nu urmez schema pe care mi-o fixasem înainte şi îl întreb un pic pe neaşteptate: "Cine este Jorge Mario Bergoglio?". Papa mă priveşte în tăcere. Îl întreb dacă este o întrebare pe care este permis să i-o pun… El face semn că acceptă întrebarea şi îmi spune: "nu ştiu care poate să fie definiţia cea mai corectă… Eu sunt un păcătos. Aceasta este definiţia cea mai corectă. Şi nu este un mod de a spune, un gen literar. Sunt un păcătos".

Papa continuă să reflecteze, concentrat, ca şi cum nu se aştepta la întrebarea aceea, ca şi cum era constrâns la o reflecţie ulterioară.

"Da, pot spune probabil că sunt un pic viclean, ştiu să mă mişc, dar este adevărat că sunt şi un pic naiv. Da, însă sinteza cea mai bună, aceea care-mi vine dinlăuntrul meu şi pe care o simt mai adevărată este tocmai aceasta: «sunt un păcătos la care Domnul a privit»". Şi repetă: "eu sunt unul care este privit de Domnul. Motoul meu Miserando atque eligendo l-am simţit mereu ca foarte adevărat pentru mine".

Motoul Papei Francisc este luat din Omiliile Sfântului Beda Venerabilul, care, comentând episodul evanghelic al chemării Sfântului Matei, scrie: "Isus a văzut un vameş şi de vreme ce l-a privit cu sentiment de iubire şi l-a ales, i-a spus: Urmează-mă".

Şi adaugă: "gerunziul latin miserando mi se pare intraductibil fie în italiană fie în spaniolă. Mie îmi place să-l traduc cu un alt gerunziu care nu există: milostivind".

Papa Francisc continuă în reflecţia sa şi-mi spune, făcând un salt al cărui sens nu-l înţeleg pe moment: "Eu nu cunosc Roma. Cunosc puţine lucruri. Între acestea Santa Maria Maggiore: mergeam acolo mereu". Râd şi-i spun: "am înţeles asta cu toţii foarte bine, Sfinte Părinte!". "Iată, da – continuă papa –, cunosc Santa Maria Maggiore, Sfântul Petru… dar venind la Roma am locuit mereu pe via della Scrofa. De acolo vizitam adesea biserica Sfântul Alois a Francezilor, şi de acolo mergeam să contemplu tabloul chemării Sfântului Matei de Caravaggio". Încep să intuiesc ce vrea să-mi spună papa.

"Acel deget al lui Isus aşa… îndreptat spre Matei. Aşa sunt eu. Aşa mă simt. Ca Matei". Şi aici papa devine hotărât, ca şi cum ar fi perceput imaginea despre sine pe care o căuta: "Gestul lui Matei e cel care mă impresionează: cuprinde banii săi, ca şi cum ar spune: «nu, nu pe mine! Nu, banii aceştia sunt ai mei!». Iată, acesta sunt eu: «un păcătos spre care Domnul şi-a îndreptat ochii săi». Şi asta e ceea ce am spus atunci când m-au întrebat dacă acceptam alegerea mea ca Pontif". Apoi şopteşte: "Peccator sum, sed super misericordia et infinita patientia Domini nostri Jesu Christi confisus et in spiritu penitentiae accepto".

De ce v-aţi făcut iezuit?

Înţeleg că această formulă de acceptare este pentru Papa Francisc şi o carte de identitate. Nu mai era altceva de adăugat. Continui cu ceea ce alesesem ca primă întrebare: "Sfinte Părinte, ce anume v-a determinat să alegeţi să intraţi în Societatea lui Isus? Ce v-a impresionat din Ordinul iezuiţilor?".

"Eu voiam ceva mai mult. Dar nu ştiam ce anume. Intrasem în seminar. Dominicanii îmi plăceau şi aveam prieteni dominicani. Dar după aceea am ales Societatea, pe care am cunoscut-o bine pentru că seminarul era încredinţat iezuiţilor. Din Societate m-au impresionat trei lucruri: misionaritatea, comunitatea şi disciplina. Curios acest lucru, pentru că eu sunt un indisciplinat înnăscut, înnăscut, înnăscut. Însă disciplina lor, modul lor de a orândui timpul, m-a impresionat mult".

"Şi apoi un lucru pentru mine într-adevăr fundamental este comunitatea. Căutam mereu o comunitate. Eu nu mă vedeam preot singur: am nevoie de comunitate. Şi se înţelege asta din faptul că sunt aici la Sfânta Marta: când am fost ales, locuiam prin tragere la sorţi în camera 207. Asta în care suntem acum era o cameră pentru oaspeţi. Am ales să locuiesc aici, în camera 201, pentru că atunci când am luat în posesie apartamentul pontifical, înlăuntrul meu am simţit în mod distinct un «nu». Apartamentul pontifical în Palatul Apostolic nu este luxos. Este vechi, făcut cu gust şi mare, nu luxos. Dar până la urmă este ca un pâlnie pe dos. Este mare şi spaţios, dar intrarea este într-adevăr strâmtă. Se intră cu pipeta, iar eu nu, fără oameni nu pot trăi. Am nevoie să-mi trăiesc viaţa mea împreună cu alţii".

În timp ce papa vorbeşte despre misiune şi despre comunitate, îmi vin în minte toate acele documente ale Societăţii lui Isus în care se vorbeşte despre "comunitate pentru misiune" şi le regăsesc în cuvintele sale.

Ce înseamnă pentru un iezuit a fi papă?

Vreau să continui pe această linie şi-i pun papei o întrebare pornind de la faptul că el este primul iezuit care este ales episcop de Roma: "Cum citiţi slujirea adusă Bisericii universale pe care dumneavoastră sunteţi chemat s-o desfăşuraţi în lumina spiritualităţii ignaţiene? Ce înseamnă pentru un iezuit a fi ales papă? Ce punct din spiritualitatea ignaţiană vă ajută mai bine să trăiţi slujirea dumneavoastră?".

"Discernământul", răspunde Papa Francisc. "Discernământul este unul dintre lucrurile la care a lucrat mai mult în interior Sfântul Ignaţiu. Pentru el este un instrument de luptă pentru a-l cunoaşte mai bine pe Domnul şi a-l urma mai îndeaproape. M-a impresionat mereu o maximă cu care este descrisă viziunea lui Ignaţiu: Non coerceri a maximo, sed contineri a minimo divinum est. Am reflectat mult asupra acestei fraze cât priveşte conducerea, faptul de a fi superior: a nu fi restrânşi de spaţiul mai mare, ci a fi în măsură să stai în spaţiul mai restrâns. Această virtute a marelui şi a micului este mărinimia, care din poziţia în care suntem ne face să privim mereu orizontul. Înseamnă a face lucrurile mici de fiecare zi cu o inimă mare şi deschisă către Dumnezeu şi către ceilalţi. Înseamnă a valoriza lucrurile mici în cadrul orizonturilor mari, cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu".

"Această maximă oferă parametri pentru a asuma o poziţie corectă pentru discernământ, pentru a simţi lucrurile lui Dumnezeu pornind de la «punctul său de vedere». Pentru Sfântul Ignaţiu marile principii trebuie să fie întrupate în circumstanţele de loc, de timp şi de persoane. În modul său Ioan al XXIII-lea s-a pus în această poziţie de conducere când a repetat maxima Omnia videre, multa dissimulare, pauca corrigere, pentru că, deşi văzând omnia, dimensiunea maximă, considera să acţioneze asupra pauca, asupra unei dimensiuni minime. Se pot avea mari proiecte şi se pot realiza acţionând asupra câtorva lucruri minime. Sau se pot folosi mijloace slabe care sunt mai eficace decât cele puternice, aşa cum spune şi Sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni".

"Acest discernământ cere timp. De exemplu, mulţi cred că schimbările şi reformele pot să aibă loc în timp scurt. Eu cred că este nevoie mereu de timp pentru a pune bazele unei schimbări adevărate, eficace. Şi acesta este timpul discernământului. Şi uneori discernământul stimulează însă să se facă imediat ceea ce în schimb se crede să se facă după aceea. Este ceea ce mi s-a întâmplat şi mie în aceste luni. Discernământul se realizează mereu în prezenţa Domnului, privind semnele, ascultând lucrurile care se întâmplă, ascultare oamenilor, în special a săracilor. Alegerile mele, chiar şi cele legate de normalitatea vieţii, cum ar fi folosirea unei maşini modeste, sunt legate de un discernământ spiritual care răspunde unei exigenţe care se naşte din lucruri, din oameni, din citirea semnelor timpurilor. Discernământul în Domnul mă călăuzeşte în modul meu de a conduce".

"Iată, în schimb nu am încredere în deciziile luate în manieră neprevăzută. Nu am încredere mereu în prima decizie, adică în primul lucru care-mi vine în minte să-l fac dacă trebuie să iau o decizie. În general este lucrul greşit. Trebuie să aştept, să evaluez interior, luând timpul necesar. Înţelepciunea discernământului răscumpără necesara ambiguitate a vieţii şi face să se găsească mijloacele cele mai potrivite, care nu întotdeauna se identifică cu ceea ce pare mare sau puternic".

Societatea lui Isus

Aşadar discernământul este pilastrul spiritualităţii papei. În asta se exprimă în manieră specială identitatea sa iezuită. Îl întreb deci cum crede că Societatea lui Isus poate să slujească Biserica astăzi, care este particularitatea sa, dar şi eventualele riscuri în care se găseşte.

"Societatea este o instituţie în tensiune, mereu în tensiune în mod radical. Iezuitul este un descentrat. Societatea este în ea însăşi descentrată: centrul său este Cristos şi Biserica sa. Aşadar: dacă Societatea îl ţine pe Cristos şi Biserica în centrul, are două puncte fundamentale de referinţă ale echilibrului său pentru a trăi în periferie. Dacă însă priveşte prea mult la ea însăşi, se pune pe sine în centru ca structură foarte solidă, foarte bine «armată», atunci este în pericol de a se simţi sigură şi suficientă. Societatea trebuie să aibă mereu în faţa sa pe Deus semper maior, căutarea gloriei lui Dumnezeu mereu mai mari, Biserica adevărată Mireasă a lui Cristos Domnul nostru, pe Cristos Rege care ne cucereşte şi căruia îi oferim toată persoana noastră şi toată truda noastră, chiar dacă suntem vase de lut, nepotrivite. Această tensiune ne face să fim încontinuu în afara noastră. Instrumentul care face într-adevăr puternică Societatea descentrată este apoi acela, în acelaşi timp patern şi fratern, a «dării de seamă a conştiinţei», tocmai pentru că o ajută să iasă mai bine în misiune".

Aici papa se referă la un punct specific din Constituţiile Societăţii lui Isus în care se citeşte că iezuitul trebuie "să manifeste conştiinţa sa", adică situaţia interioară pe care o trăieşte, în aşa fel încât superiorul să poată fi mai conştient şi convins când trimite o persoană la misiunea sa.

"Dar este greu de vorbit despre Societate – continuă Papa Francisc –. Când se explică prea mult se riscă să se creeze echivocuri. Societatea se poate prezenta numai în formă narativă. Numai în naraţiune se poate face discernământ, nu în explicaţia filozofică sau teologică, în care în schimb se poate discuta. Stilul Societăţii nu este cel al discuţiei, ci acela al discernământului, care desigur presupune discuţia în proces. Aura mistică nu defineşte niciodată marginile sale, nu completează gândirea. Iezuitul trebuie să fie o persoană cu gândirea incompletă, cu gândirea deschisă. Au existat perioade în Societate în care s-a trăit o gândire închisă, rigidă, mai mult instructivă-ascetică decât mistică: această deformare a generat Epitome Instituti".

Aici papa se referă la un soi de rezumat practic folosit în Societate şi reformulat în secolul al XX-lea, care a fost văzut ca un înlocuitor al Constituţiilor. Formarea iezuiţilor cu privire la Societate pentru un anumit timp a fost plăsmuită de acest text, până acolo încât unii n-au citit niciodată Constituţiile, care sunt în schimb textul fundamental. Pentru papa, în timpul acestei perioade a Societăţii regulile au riscat să aibă întâietate asupra spiritului şi a învins tentaţia de a explica şi a declara prea mult carisma.

Continuă: "Nu, iezuitul gândeşte mereu, încontinuu, privind orizontul spre care trebuie să meargă, avându-l pe Cristos în centru. Aceasta este adevărata sa forţă. Şi acest lucru determină Societatea să fie în căutare, creativă, generoasă. Aşadar, astăzi mai mult ca oricând, trebuie să fie contemplativă în acţiune; trebuie să trăiască o apropiere profundă de toată Biserica, înţeleasă ca «popor al lui Dumnezeu» şi «sfântă mamă Biserică ierarhică». Acest lucru cere multă umilinţă, jertfă, curaj, în special atunci când se trăiesc neînţelegeri sau suntem obiect de echivocuri şi calomnii, însă este atitudinea cea mai rodnică. Să ne gândim la tensiunile din trecut cu privire la riturile chineze, cu privire la riturile malabareze, în reducţiile din Paraguay".

"Eu însumi sunt martor al neînţelegerilor şi problemelor pe care Societatea le-a trăit şi recent. Între acestea au fost timpurile dificile în care a fost vorba despre problema de a extinde «al patrulea vot» de ascultare faţă de papa la toţi iezuiţii. Cel care mie îmi dădea siguranţă în timpul părintelui Arrupe era faptul că el era un om al rugăciunii, un om care petrecea mult timp în rugăciune. Îmi amintesc când se ruga aşezat pe pământ, aşa cum fac japonezii. Pentru aceasta el avea atitudinea corectă şi a luat deciziile corecte".

Modelul: Petru Favre, "preot reformat"

La acest punct mă întreb dacă printre iezuiţi sunt figuri, de la originile Societăţii până astăzi, care l-au impresionat în manieră deosebită. Şi astfel îl întreb pe Pontif dacă sunt, care sunt şi dece. Papa începe să mi-i citeze pe Ignaţiu şi Francisc Xaveriu, dar apoi se opreşte asupra unei figuri pe care iezuiţii o cunosc, dar care desigur nu este foarte cunoscută în general: fericitul Petru Favre (1506-1546), savoiard. Este unul dintre primii însoţitori ai Sfântului Ignaţiu, ba chiar primul, cu care el împărţea camera atunci când cei doi erau studenţi la Sorbona. Al treilea în cameră era Francisc Xaveriu. Pius al IX-lea l-a declarat fericit la 5 septembrie 1872 şi este în desfăşurare procesul de canonizare.

Îmi citează o ediţie din Memorialul său pe care el l-a dat spre îngrijire la doi iezuiţi specialişti, Miguel A. Fiorito şi Jaime H. Amadeo, când era superior provincial. O ediţie care papei îi place în mod deosebit este cea îngrijită de Michel de Certeau. Deci îl întreb pentru ce este impresionat tocmai de Favre, care trăsături ale figurii sale îl impresionează.

"Dialogul cu toţi, chiar şi cu cei mai de departe şi cu adversarii; evlavia simplă, o anumită naivitate probabil, disponibilitatea imediată, discernământul său interior atent, faptul de a fi om cu decizii mari şi puternice şi în acelaşi timp capabil să fie aşa de dulce, dulce…".

În timp ce Papa Francisc face această listă de caracteristici personale ale iezuitului său preferat, înţeleg cât de mult această figură a fost cu adevărat pentru el un model de viaţă. Michel de Certeau îl defineşte pe Favre pur şi simplu "preotul reformat", pentru care experienţa interioară, expresia dogmatică şi reforma structurală sunt intim indisociabile. Aşadar, mi se pare că înţeleg că Papa Francisc se inspiră tocmai din acest gen de reformă. Apoi papa continuă cu o reflecţie despre adevărata faţă a lui fundador.

"Ignaţiu este un mistic, nu un ascet. Mă supăr mult când aud spunându-se că Exerciţiile spirituale sunt ignaţiene numai pentru că sunt făcute în tăcere. În realitate, Exerciţiile spirituale pot să fie perfect ignaţiene şi în viaţa obişnuită şi fără tăcere. Cel care subliniază ascetismul, tăcerea şi pocăinţa este un curent deformat care s-a răspândit şi în Societate, în special în cadrul spaniol. Eu sunt aproape în schimb de curentul mistic, cel al lui Louis Lallemant şi al lui Jean-Joseph Surin. Şi Favre era un mistic".

Experienţa de conducere

Ce tip de experienţă de conducere poate să maturizeze formarea avută de părintele Bergoglio, care a fost mai întâi superior şi apoi superior provincial în Societatea lui Isus? Stilul de conducere a Societăţii implică decizia din partea superiorului, dar şi confruntarea cu "consultanţii" săi. Şi astfel îl întreb pe papa: "Credeţi că experienţa dumneavoastră de conducere din trecut poate folosi la actuala dumneavoastră acţiune de conducere a Bisericii universale?". Papa Francisc, după o scurtă pauză de reflecţie devine serios, dar foarte senin.

"În experienţa mea de superior în Societate, ca să spun adevărul, eu nu m-am comportat mereu aşa, adică făcând consultările necesare. Şi acesta n-a fost un lucru bun. Conducerea mea ca iezuit avea multe defecte. Acela era un timp dificil pentru Societate: dispăruse o întreagă generaţie de iezuiţi. Pentru aceasta am ajuns Provincial încă foarte de tânăr. Aveam 36 de ani: o nebunie. Trebuiau înfruntate situaţii dificile şi eu luam deciziile mele în manieră bruscă şi personalistă. Da, însă trebuie să adaug un lucru: când încredinţez un lucru unei persoane, mă încred total în acea persoană. Trebuie să facă o greşeală cu adevărat mare pentru ca eu s-o cert. Însă, cu toate acestea, până la urmă lumea se satură de autoritarism. Modul meu autoritar şi rapid de a lua decizii m-a făcut să am probleme serioase şi să fiu acuzat că sunt ultraconservator. Am trăit un timp de mare criză interioară când eram la Cordova. Iată, nu, nu am fost desigur ca fericita Imelda, dar n-am fost niciodată de dreapta. Modul meu autoritar de a lua deciziile a fost cel care a creat probleme".

"Spun aceste lucruri ca o experienţă de viaţă şi pentru a da de înţeles care sunt pericolele. Cu timpul am învăţat multe lucruri. Domnul a permis această pedagogie de conducere şi prin intermediul defectelor mele şi al păcatelor mele. Astfel, ca arhiepiscop de Buenos Aires la fiecare cincisprezece zile făceam o reuniune cu cei şase episcopi auxiliari, de mai multe ori pe an cu Consiliul prezbiteral. Se puneau întrebări şi se deschidea spaţiul pentru discuţie. Acest lucru m-a ajutat mult să iau deciziile cele mai bune. Şi acum aud unele persoane care-mi spun: «nu vă consultaţi prea mult şi decideţi». În schimb cred că este foarte importantă consultarea. Consistoriile, Sinoadele sunt, de exemplu, locuri importante pentru a face adevărată şi activă această consultare. Însă trebuie făcute mai puţin rigide în formă. Vreau consultări reale, nu formale. Consiliul celor opt cardinali, acest grup consultativ outsider, nu este o decizie numai a mea, ci este rod al voinţei cardinalilor, aşa cum a fost exprimată în Congregaţiile Generale înainte de Conclav. Şi vreau ca să fie un Consiliu real, nu formal".

"A simţi cu Biserica"

Rămân asupra temei Bisericii şi încerc să înţeleg ce înseamnă exact pentru Papa Francisc acel "a simţi cu Biserica" despre care scrie Sfântul Ignaţiu în Exerciţii spirituale. Papa răspunde fără ezitare pornind de la o imagine.

"Imaginea Bisericii care îmi place este aceea de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Este definiţia pe care o folosesc des şi apoi este cea din Lumen gentium la numărul 12. Apartenenţa la un popor are o puternică valoare teologică: Dumnezeu în istoria mântuirii a salvat un popor. Nu există identitate deplină fără apartenenţă la un popor. Nimeni nu se mântuieşte singur, ca individ izolat, ci Dumnezeu ne atrage luând în considerare reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se realizează în comunitatea umană. Dumnezeu intră în această dinamică populară".

"Poporul este subiect. Şi Biserica este poporul lui Dumnezeu peregrin în istorie, cu bucurii şi dureri. Sentire cum Ecclesia, aşadar, pentru mine înseamnă a fi în acest popor. Şi ansamblul credincioşilor este infailibil în credinţă şi manifestă această infallibilitas in credendo a sa prin simţul supranatural al credinţei întregului popor care peregrinează. Iată, asta înţeleg eu astăzi ca "a simţi cu Biserica" despre care vorbeşte Sfântul Ignaţiu. Când dialogul dintre oameni şi episcopi şi papa merge pe acest drum şi este leal, atunci este asistat de Duhul Sfânt. Aşadar nu este o simţire referită la teologi".

"Este ca şi cu Maria: dacă vrem să ştim cine este, îi întrebăm pe teologi; dacă vrem să ştim cu s-o iubim, trebuie să întrebăm poporul. La rândul ei, Maria l-a iubit pe Isus cu inimă de popor, aşa cum citim în Magnificat. Aşadar, nu trebuie nici măcar să gândim că înţelegerea lui "a simţi cu Biserica" este legată numai de simţirea cu partea sa ierarhică".

Şi papa, după un moment de pauză, precizează în manieră directă, pentru a evita răstălmăciri: "Şi, desigur, trebuie să fim foarte atenţi să nu gândim că această infallibilitas a tuturor credincioşilor despre care vorbesc în lumina Conciliului este o formă de populism. Nu: este experienţa «sfintei maici Biserici ierarhice», cum o numea Sfântul Ignaţiu, a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, păstori şi popor împreună. Biserica este totalitatea poporului lui Dumnezeu".

"Eu văd sfinţenia în poporul lui Dumnezeu, sfinţenia sa zilnică. Există o «clasă de mijloc a sfinţeniei» din care putem face parte cu toţii, aceea despre care vorbeşte Malègue".

Papa se referă la Joseph Malègue, un scriitor francez îndrăgit de el, născut în 1875 şi mort în 1940. Îndeosebi îndrăgeşte trilogia se neterminată Pierres noires. Les Classes moyennes du Salut. Unii critici francezi l-au definit "Proust catolic".

"Eu văd sfinţenia – continuă papa – în poporul lui Dumnezeu răbdător: o femeie care-şi creşte copiii, un om care lucrează pentru a aduce acasă pâinea, bolnavii, preoţii bătrâni care au atâtea răni dar care au zâmbetul pentru că l-au slujit pe Domnul, surorile care lucrează atâta şi care trăiesc o sfinţenie ascunsă. Aceasta este pentru mine sfinţenia obişnuită. Sfinţenia eu o asociez adesea cu răbdarea: nu numai răbdarea ca hypomoné, a lua asupra ta evenimentele şi circumstanţele vieţii, ci şi ca statornicie în a merge înainte, zi de zi. Aceasta este sfinţenia lui Iglesia militante despre care vorbeşte şi Sfântul Ignaţiu. Aceasta a fost sfinţenia părinţilor mei: a tatălui meu, a mamei mele, a bunicii mele Rosa care mi-a făcut atâta bine. În breviar eu am testamentul bunicii mele Rosa, şi îl citesc adesea: pentru mine este ca o rugăciune. Ea este o sfântă care a suferit aşa de mult, chiar şi moral, şi a mers mereu înainte cu curaj".

"Această Biserică cu care trebuie «să simţim» este casa tuturor, nu o capelă mică ce poate în care încape numai un mic grup de persoane selecţionate. Nu trebuie să reducem sânul Bisericii universale la un cuib protector al mediocrităţii noastre. Şi Biserica este Mamă – continuă el –. Biserica este rodnică, trebuie să fie aşa. Vezi, când eu îmi dau seama de comportamente negative ale slujitorilor Bisericii sau ale consacraţilor sau consacratelor, primul lucru care-mi vine în minte este: «iată un holtei», sau «iată o fată bătrână». Nu sunt nici taţi, nici mame. Nu au fost capabili să dea viaţă. În schimb, de exemplu, când citesc viaţa misionarilor salezieni care au mers în Patagonia, citesc o istorie de viaţă, de rodnicie".

"Un alt exemplu din aceste zile: am văzut că a fost foarte preluat de ziare telefonul pe care l-am dat unui copil care îmi scrisese o scrisoare. Eu i-am telefonat pentru că scrisoarea aceea era atât de frumoasă, atât de simplă. Pentru mine acesta a fost un act de rodnicie. Mi-am dat seama că este un tânăr care creşte, a recunoscut un părinte şi aşa îi spune ceva din viaţa sa. Tatăl nu poate să spună «nu-mi pasă». Această rodnicie îmi face mult bine".

Biserici tinere şi Biserici antice

Rămân asupra temei Bisericii, punând papei o întrebare şi în lumina recentei Zile Mondiale a Tineretului: "Acest mare eveniment a aprins ulterior reflectoarele asupra tinerilor, dar şi asupra acelor «plămâni spirituali» care sunt Bisericile mai recent instituite. Care sunt speranţele pentru Biserica universală care vi se par că provin de la aceste Biserici?".

"Bisericile tinere dezvoltă o sinteză de credinţă, cultură şi viaţă în devenire, aşadar diferită de cea dezvoltată de Bisericile mai antice. Pentru mine, raportul dintre Bisericile instituite mai în vechime şi cele mai recente este asemenea raportului dintre tineri şi bătrâni într-o societate: construiesc viitorul, însă unii cu forţa lor şi ceilalţi cu înţelepciunea lor. Există mereu riscuri, desigur; Bisericile mai tinere riscă să se simtă autosuficiente, cele mai antice riscă să vrea să impună celor mai tinere modelele lor culturale. Însă viitorul se construieşte împreună".

Biserica? Un spital de campanie…

Papa Benedict al XVI-lea, anunţând renunţarea sa la pontificat, a reprezentat lumea de astăzi ca supusă la schimbări rapide şi agitată de probleme de mare relevanţă pentru viaţa credinţei care cere vigoare fie a trupului, fie a sufletului. Îl întreb pe papa, şi în lumina a ceea ce tocmai mi-a spus: "De ce anume are nevoie mai mult Biserica în acest moment istoric? Sunt necesare reforme? Care sunt dorinţele dumneavoastră cu privire la Biserica din următorii ani? Ce Biserică «visaţi»?".

Papa Francisc, preluând incipit-ul întrebării mele, începe prin a spune: "Papa Benedict a făcut un act de sfinţenie, de măreţie, de umilinţă. Este un om al lui Dumnezeu", demonstrând un mare afect şi o enormă stimă faţă de predecesorul său.

"Eu văd cu claritate – continuă el – că lucrul de care Biserica are nevoie mai mult astăzi este capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioşilor, apropierea, proximitatea. Eu văd Biserica precum un spital de campanie după o bătălie. Este inutil a-l întreba pe un rănit grav dacă are colesterolul şi glicemia ridicate! Trebuie îngrijite rănile sale. Apoi vom putea vorbi despre toate celelalte. A îngriji rănile, a îngriji rănile… Şi trebuie început de jos".

"Biserica uneori s-a lăsat închisă în lucruri mici, în precepte mici. În schimb lucrul cel mai important este prima vestire: «Isus Cristos te-a mântuit!». Şi slujitorii Bisericii trebuie să fie înainte de toate slujitori ai milostivirii. De exemplu, duhovnicul este mereu în pericolul de a fi ori prea rigorist ori prea lax. Niciunul dintre cei doi nu este milostiv, pentru că niciunul dintre cei doi nu ia asupra sa persoana cu adevărat. Rigoristul îşi spală mâinile pentru că-l trimite la poruncă. Laxul îşi spală mâinile spunând pur şi simplu «acesta nu e păcat» sau lucruri asemănătoare. Persoanele trebuie însoţite, rănile trebuie îngrijite".

"Cum tratăm poporul lui Dumnezeu? Visez o Biserică Mamă şi Păzitoare. Slujitorii Bisericii trebuie să fie milostivi, să ia asupra lor persoanele, însoţindu-le ca samariteanul milostiv care spală, curăţă, îl ridică pe aproapele său. Aceasta este Evanghelie pură. Dumnezeu este mai mare decât păcatul. Reformele organizatoare şi structurale sunt secundare, adică vin după aceea. Prima reformă trebuie să fie aceea a atitudinii. Slujitorii Evangheliei trebuie să fie persoane capabile să încălzească inima persoanelor, să meargă în noapte cu ei, să ştie să dialogheze şi chiar să coboare în noaptea lor, în întunericul lor fără a se pierde. Poporul lui Dumnezeu vrea păstori şi nu funcţionari sau clerici de stat. Episcopii, îndeosebi, trebuie să fie oameni capabili să susţină cu răbdare paşii lui Dumnezeu în poporul său în aşa fel încât nimeni să nu rămână în urmă, dar şi pentru a însoţi turma care are flerul pentru a găsi noi drumuri".

"În loc să fie numai o Biserică ce acceptă şi ce primeşte ţinând uşile deschise, să căutăm să fim şi o Biserică ce găseşte noi drumuri, ce este capabilă să iasă din ea însăşi şi să meargă spre cel care n-o frecventează, cel care a plecat sau este indiferent. Cel care a plecat, uneori a făcut asta din motive care, dacă sunt bine înţelese şi evaluate, pot duce la o întoarcere. Dar e nevoie de îndrăzneală, curaj".

Preiau ceea ce Sfântul Părinte spune şi fac referinţă la faptul că există creştini care trăiesc în situaţii neregulare pentru Biserică sau oricum în situaţii complexe, creştini care, într-un mod sau altul, trăiesc răni deschise. Mă gândesc la divorţaţii recăsătoriţi, cuplurile homosexuale, alte situaţii dificile. Cum se face o pastoraţie misionară în aceste cazuri? Pe ce anume să se insiste? Papa face semn că a înţeles ce anume vreau să spun şi răspunde.

"Trebuie să vestim Evanghelia pe fiecare drum, predicând vestea cea bună a Împărăţiei şi vindecând, şi cu predica noastră, orice tip de boală şi de rană. La Buenos Aires primeam scrisori de la persoane homosexuale, care sunt «răniţi sociali» pentru că îmi spun că simt cum Biserica i-a condamnat mereu. Dar Biserica nu vrea să facă asta. În timpul zborului de întoarcere de la Rio de Janeiro am spus că, dacă o persoană homosexuală este de bunăvoinţă şi este în căutarea lui Dumnezeu, eu nu sunt nimeni pentru a o judeca. Spunând asta, eu am spus ceea ce spune Catehismul. Religia are dreptul de a exprima propria opinie în slujba oamenilor, însă Dumnezeu în creaţie ne-a făcut liberi: ingerinţa spirituală în viaţa personală nu este posibilă. Odată o persoană, în manieră provocatoare, m-a întrebat dacă aprobam homosexualitatea. Atunci eu i-am răspuns cu o altă întrebare: «Spune-mi: Dumnezeu, când priveşte la o persoană homosexuală, îi aprobă existenţa cu afect sau o respinge condamnând-o?». Trebuie luată în considerare mereu persoana. Aici intrăm în misterul omului. În viaţă Dumnezeu însoţeşte persoanele şi noi trebuie să le însoţim pornind de la condiţia lor. Trebuie însoţit cu milostivire. Când se întâmplă asta, Duhul Sfânt îl inspiră pe preot să spună lucrul cel mai corect".

"Aceasta este şi măreţia Spovezii: faptul de a evalua caz cu caz şi de a putea discerne care este cel mai bun lucru de făcut pentru o persoană care-l caută pe Dumnezeu şi harul său. Confesionalul nu este o sală de tortură, ci locul milostivirii în care Domnul ne stimulează să facem ceea ce putem mai bine. Mă gândesc şi la situaţia unei femei care a avut în urmă o căsătorie eşuată în care a şi avortat. Apoi această femeie s-a recăsătorit şi acum este senină cu cinci copii. Avortul apasă enorm asupra ei şi este căită cu sinceritate. Ar vrea să meargă înainte în viaţa creştină. Ce face duhovnicul?".

"Nu putem insista numai pe problemele legate de avort, căsătorie homosexuală şi folosirea metodelor contraceptive. Acest lucru nu este posibil. Eu n-am vorbit mult despre aceste lucruri şi asta mi s-a reproşat. Însă atunci când se vorbeşte despre aceste lucruri, trebuie vorbit într-un context. De altfel, părerea Bisericii se cunoaşte şi eu sunt fiu al Bisericii, dar nu este necesar să vorbesc despre aceste lucruri încontinuu".

"Învăţăturile, atât dogmatice cât şi morale, nu sunt toate la fel. O pastoraţie misionară nu este obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de învăţături care trebuie impuse cu insistenţă. Vestirea de tip misionar se concentrează pe esenţial, pe necesar, care este şi ceea ce pasionează şi atrage mai mult, ceea ce face inima să ardă, ca discipolilor din Emaus. Deci trebuie să găsim un nou echilibru, altminteri şi edificiul moral al Bisericii riscă să se prăbuşească precum un castel de cărţi, să piardă prospeţimea şi parfumul Evangheliei. Propunerea evanghelică trebuie să fie mai simplă, profundă, iradiantă. Din această propunere vin după aceea consecinţele morale".

"Spun asta şi gândindu-mă la predică şi la conţinuturile predicilor noastre. O omilie frumoasă, o omilie adevărată, trebuie să înceapă cu prima vestire, cu vestirea mântuirii. Nu există nimic mai solid, profund şi sigur decât această vestire. Apoi trebuie să se facă o cateheză. În sfârşit se poate trage şi o consecinţă morală. Însă vestirea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu este prealabilă obligaţiei morale şi religioase. Astăzi uneori pare să prevaleze ordinea inversă. Omilia este piatra de comparaţie pentru a calibra apropierea şi capacitatea de întâlnire a unui păstor cu poporul său, deoarece acela care predică trebuie să recunoască inima comunităţii sale pentru a căuta unde este vie şi arzătoare dorinţa de Dumnezeu. Aşadar, mesajul evanghelic nu poate să fie redus la câteva aspecte ale sale care, deşi importante, singure nu manifestă inima învăţăturii lui Isus".

Primul papă călugăr după 182 de ani…

Papa Francisc este primul pontif care provine dintr-un ordin călugăresc după camaldulenzul Grigore al XVI-lea, ales în 1831, în urmă cu 182 de ani. Aşadar întreb: "Care este astăzi în Biserică locul specific al călugărilor şi călugăriţelor?".

"Călugării sunt profeţi. Sunt cei care au ales o urmare a lui Isus care imită viaţa sa cu ascultarea faţă de Tatăl, sărăcia, viaţa de comunitate şi castitatea. În acest sens voturile nu pot ajunge să fie caricaturi, altminteri, de exemplu, viaţa de comunitate devine un iad şi castitatea un mod de a trăi ca nişte holtei. Votul de castitate trebuie să fie un vot de rodnicie. Călugării, în Biserică, sunt chemaţi îndeosebi să fie profeţi care mărturisesc cum a trăit Isus pe acest pământ şi care vestesc cum va fi Împărăţia lui Dumnezeu în perfecţiunea sa. Un călugăr nu trebuie să renunţe niciodată la profeţie. Asta nu înseamnă să se contrapună părţii ierarhice a Bisericii, chiar dacă funcţia profetică şi structura ierarhică nu coincid. Vorbesc despre o propunere mereu pozitivă, care însă nu trebuie să fie temătoare. Să ne gândim la ceea ce au făcut atâţia mari sfinţi monahi, călugări şi călugăriţe, încă de la Sfântul Anton abate. A fi profeţi uneori poate să însemne a face ruido, nu ştiu cum să spun… Profeţia face zgomot, gălăgie, unii spun "hărmălaie". Însă în realitate carisma sa este aceea de a fi drojdie: profeţia vesteşte spiritul Evangheliei".

Dicasterele romane, sinodalitatea, ecumenismul

Luând în considerare referinţa la ierarhie, îl întreb la acest punct pe papa: "Ce credeţi despre dicasterele romane?".

"Dicasterele romane sunt în slujba papei şi a episcopilor: trebuie să ajute fie Bisericile particulare fie Conferinţele episcopale. Sunt mecanisme de ajutor. În schimb, în unele cazuri, când nu sunt bine înţelese, riscă să devine organisme de cenzură. Este impresionant a vedea denunţările de lipsă de ortodoxie [dreaptă credinţă, n.t.] care ajung la Roma. Cred că aceste cazuri trebuie să fie studiate de Conferinţele episcopale locale, la care poate să ajungă un ajutor valoros de la Roma. De fapt, cazurile se tratează mai bine în locul respectiv. Dicasterele romane sunt mediatoare, nu intermediare sau gestionare".

Îi amintesc papei că la 29 iunie, în timpul ceremoniei de binecuvântare şi impunere a pallium-ului pentru 34 de arhiepiscopi mitropoliţi, a afirmat "drumul sinodalităţii" ca drumul care face ca Biserica unită "să crească în armonie cu slujirea primatului". Iată întrebarea mea, aşadar: "Cum se conciliază în armonie primatul petrin şi sinodalitatea? Care drumuri sunt practicabile, şi în perspectivă ecumenică?".

"Trebuie mers împreună: oamenii, episcopii şi papa. Sinodalitatea trebuie trăită la diferite nivele. Probabil că este timpul de schimba metodologia Sinodului, pentru că cea actuală mi se pare statică. Acest lucru va putea avea şi valoare ecumenică, în special cu fraţii noştri ortodocşi. De la ei se poate învăţa mai mult cu privire la sensul colegialităţii episcopale şi cu privire la tradiţia sinodalităţii. Efortul de reflecţie comună, privind la modul în care se conducea Biserica în primele secole, înainte de ruptura dintre Orient şi Occident, va da roade la timpul său. În relaţiile ecumenice acest lucru este important: nu numai să ne cunoaştem mai bine, ci şi să recunoaştem ceea ce Dumnezeu se semănat în ceilalţi ca un dar şi pentru noi. Vreau să continui reflecţia despre modul de a exercita primatul petrin, începută deja în 2007 de Comisia Mixtă, şi care a dus la semnarea Documentului de la Ravenna. Trebuie continuat pe acest drum".

Încerc să înţeleg cum vede papa viitorul unităţii Bisericii. Îmi răspunde: "trebuie să mergem uniţi în diferenţe: nu există alt drum pentru a ne uni. Acesta este drumul lui Isus".

Şi rolul femeii în Biserică? Papa a făcut referinţă de mai multe ori la această temă în diferite ocazii. Într-un interviu a afirmat că prezenţa feminină în Biserică nu s-a evidenţiat în mod deosebit, pentru că tentaţia masculinismului n-a lăsat spaţiu pentru a face vizibil rolul care revine femeilor în comunitate. A reluat problema în timpul călătoriei de întoarce de la Rio de Janeiro afirmând că n-a fost făcută încă o profundă teologie a femeii. Aşadar, întreb: "Care trebuie să fie rolul femeii în Biserică? Ce trebuie făcut pentru a-l face mai vizibil astăzi?".

"Este necesar de lărgit spaţiile unei prezenţe feminine mai incisive în Biserică. Mă tem de soluţia «masculinism în fustiţă», pentru că în realitate femeia are o structură diferită de bărbat. Şi în schimb discursurile pe care le aud cu privire la rolul femeii sunt adesea inspirate tocmai dintr-o ideologie masculinistă. Femeile pun întrebări profunde care trebuie abordate. Biserica nu poate să fie ea însăşi fără femei şi rolul său. Biserica nu poate face abstracţie de femeie. Maria, o femeie, este mai importantă decât Episcopii. Spun asta pentru că nu trebuie confundată funcţia cu demnitatea. Aşadar, trebuie aprofundată mai bine figura femeii în Biserică. Trebuie lucrat mai mult pentru a face o profundă teologie a femeii. Numai făcând această trecere se va putea reflecta mai bine asupra funcţiei femeii în cadrul Bisericii. Geniul feminin este necesar în locurile în care se iau deciziile importante. Astăzi provocarea este tocmai aceasta: a reflecta cu privire la locul specific al femeii chiar şi acolo unde se exercită autoritatea în diferitele domenii ale Bisericii".

Conciliul al II-lea din Vatican

"Ce a realizat Conciliul al II-lea din Vatican? Ce a fost?", îl întreb în lumina afirmaţiilor sale precedente, imaginând un răspuns lung şi articulat. În schimb am parcă impresia că Pontiful consideră pur şi simplu Conciliul ca un fapt aşa de indiscutabil încât nu merit să se vorbească prea lung, ca şi cum ar trebui să-i reafirme importanţa.

"Vatican II a fost o recitire a Evangheliei în lumina culturii contemporane. A produs o mişcare de reînnoire care pur şi simplu vine chiar din Evanghelie. Roadele sunt enorme. E suficient de amintit liturgia. Munca reformei liturgice a fost un serviciu adus poporului ca recitire a Evangheliei pornind de la o concretă situaţie istorică. Da, există linii de hermeneutică de continuitate şi de discontinuitate, totuşi un lucru este clar: dinamica de citire a Evangheliei actualizată în prezent care a fost proprie Conciliului este absolut ireversibilă. Apoi sunt problemele speciale cum ar fi liturgia după Vetus Ordo. Cred că alegerea Papei Benedict a fost prudenţială, legată de ajutorul dat unor persoane care au această sensibilitate deosebită. În schimb consider îngrijorător riscul de ideologizare a lui Vetus Ordo, instrumentalizarea sa".

A-l căuta şi a-l găsi pe Dumnezeu în toate lucrurile

Discursul Papei Francisc este foarte dezechilibrat cu privire la provocările de astăzi. În urmă cu câţiva ani a scris că pentru a vedea realitatea este necesară o privire de credinţă, altminteri se vede o realitate pe bucăţi, fragmentată. Aceasta este şi una dintre temele enciclicei Lumen fidei. Am în minte şi câteva pasaje din discursurile Papei Francisc în timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Rio de Janeiro. I le citez: "Dumnezeu este real dacă se manifestă în ziua de azi"; "Dumnezeu se află în toate părţile". Sunt fraze care sunt ecou al expresiei ignaţiene "a-l căuta şi a-l găsi pe Dumnezeu în toate lucrurile". Aşadar îl întreb pe papa: "Sanctitate, cum poate fi căutat şi găsit Dumnezeu în toate lucrurile?".

"Ceea ce am spus la Rio are o valoare temporală. De fapt, există tentaţia de a-l căuta pe Dumnezeu în trecut sau în cele care pot fi în viitor. Dumnezeu este cu siguranţă în trecut, pentru că este în amprentele pe care le-a lăsat. Şi este şi în viitor ca promisiune. Însă Dumnezeul «concret», să spunem aşa, este astăzi. Pentru aceasta plângerile niciodată, niciodată nu ne ajută să-l găsim pe Dumnezeu. Plângerile de astăzi despre modul în care merge lumea «barbară» ajung uneori să dea naştere în cadrul Bisericii la dorinţe de ordine înţeleasă ca pură conservare, apărare. Nu: Dumnezeu trebuie întâlnit în ziua de azi".

"Dumnezeu se manifestă într-o revelaţie istorică, în timp. Timpul iniţiază procesele, spaţiul le cristalizează. Dumnezeu se află în timp, în procesele în desfăşurare. Nu trebuie privilegiate spaţiile de putere faţă de timpurile, chiar lungi, ale proceselor. Noi trebuie mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spaţii. Dumnezeu se manifestă în timp şi este prezent în procesele istoriei. Acest lucru face să fie privilegiate acţiunile care generează dinamici noi. Şi cere răbdare, aşteptare".

"A-l întâlni pe Dumnezeu în toate lucrurile nu este un eureka empiric. În fond, când dorim să-l întâlnim pe Dumnezeu, am vrea să-l constatăm imediat cu metodă empirică. Aşa nu este întâlnit Dumnezeu. Este întâlnit în adierea uşoară simţită de Ilie. Simţurile care-l constată pe Dumnezeu sunt cele pe care Sfântul Ignaţiu le numeşte «simţurile spirituale». Ignaţiu cere să se deschidă sensibilitatea spirituală pentru a-l întâlni pe Dumnezeu dincolo de o abordare pur empirică. Este necesară o atitudine contemplativă: este faptul de a simţi că se merge pe drumul cel bun al înţelegerii şi al afectului faţă de lucruri şi faţă de situaţii. Semnul că suntem pe acest drum bun este acela al păcii profunde, al mângâierii spirituale, al iubirii lui Dumnezeu, şi de a vedea toate lucrurile în Dumnezeu".

Certitudine şi erori

"Dacă întâlnirea cu Dumnezeu în toate lucrurile nu este un «eureka empiric» – îi spun papei – şi dacă este vorba, aşadar, despre un drum care citeşte istoria, se pot comite şi erori…".

"Da, în această căutare şi găsire a lui Dumnezeu în toate lucrurile rămâne mereu o zonă de incertitudine. Trebuie să fie. Dacă o persoană spune că l-a întâlnit pe Dumnezeu cu totală certitudine şi nu este atinsă de o margine de incertitudine, atunci nu e bine. Pentru mine aceasta este o cheie importantă. Dacă unul are răspunsurile la toate întrebările, iată că aceasta este dovada că Dumnezeu nu este cu el. Înseamnă că este un profet fals, care foloseşte religia pentru sine însuşi. Marile călăuze ale poporului lui Dumnezeu, ca Moise, au lăsat mereu spaţiu îndoielii. Trebuie să se lase spaţiu Domnului, nu certitudinilor noastre; trebuie să fim umili. Incertitudinea există în orice discernământ adevărat care este deschis la confirmarea mângâierii spirituale".

"Riscul în căutarea şi găsirea lui Dumnezeu în toate lucrurile este aşadar voinţa de a explica prea mult, de a spune cu certitudine umană şi aroganţă: «Dumnezeu este aici». Am găsi numai un dumnezeu după măsura noastră. Atitudinea corectă este cea augustiniană: a-l căuta pe Dumnezeu pentru a-l găsi şi a-l găsi pentru a-l căuta mereu. Şi adesea se caută pe bâjbâite, aşa cum se citeşte în Biblie. Aceasta este experienţa marilor Părinţi ai credinţei, care sunt modelul nostru. Trebuie recitit capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei. Abraham a plecat fără să ştie unde merge, prin credinţă. Toţi strămoşii noştri ai credinţei au murit văzând bunurile promise, dar de departe… Viaţa noastră nu ne este dată ca o broşură de la operă în care este scris totul, ci înseamnă a pleca, a merge, a face, a căuta, a vedea… Trebuie să intrăm în aventura căutării întâlnirii şi a lăsării să fim căutaţi şi întâlniţi de Dumnezeu".

"Pentru că Dumnezeu este mai întâi, Dumnezeu este mai întâi mereu, Dumnezeu primerea. Dumnezeu este cam ca floarea de migdale din Sicilia ta, Antonio, care înfloreşte mereu prima. Citim asta în Profeţi. Aşadar, Dumnezeu este întâlnit mergând, pe drum. Şi la acest punct cineva ar putea să spună că acesta este relativism. Este relativism? Da, dacă este înţeles rău, ca un fel de panteism nedesluşit. Nu, dacă este înţeles în sens biblic, prin care Dumnezeu este mereu o surpriză, aşadar nu ştii niciodată unde sau cum îl găseşti, nu tu eşti cel care fixezi timpurile şi locurile întâlnirii cu El. Aşadar, trebuie să se discearnă întâlnirea. Pentru aceasta discernământul este fundamental".

"Dacă creştinul este restauraţionist, legalist, dacă vrea totul clar şi sigur, atunci nu găseşte nimic. Tradiţia şi amintirea trecutului trebuie să ne ajute să avem curajul de a deschide noi spaţii lui Dumnezeu. Cel are astăzi caută mereu soluţii disciplinare, cel care tinde în manieră exagerată la «siguranţa» doctrinală, cel care caută cu încăpăţânare să recupereze trecutul pierdut, are o viziune statică şi involutivă. Şi în acest mod credinţa devine o ideologie printre multe altele. Eu am o certitudine dogmatică: Dumnezeu este în viaţa fiecărei persoane, Dumnezeu este în viaţa fiecăruia. Chiar dacă viaţa unei persoane a fost un dezastru, dacă este distrusă de vicii, de droguri sau de orice alt lucru, Dumnezeu este în viaţa sa. Poate şi trebuie să fie căutat în orice viaţă umană. Chiar dacă viaţa unei persoane este un teren plin de spini şi mărăcini, există mereu un spaţiu în care sămânţa bună poate să crească. Trebuie avută încredere în Dumnezeu".

Trebuie să fim optimişti?

Aceste cuvinte ale papei îmi amintesc de câteva reflecţii ale lui din trecut, în care cardinalul Bergoglio de atunci a scris că Dumnezeu trăieşte deja în oraş, amestecat în mod vital în mijlocul tuturor şi unit cu fiecare. Este un alt mod, după părerea mea, pentru a spune ceea ce Sfântul Ignaţiu a scris în Exerciţii spirituale, adică Dumnezeu "lucrează şi acţionează" în lumea noastră. Aşadar îl întreb: "trebuie să fim optimişti? Care sunt semnele de speranţă în lumea de astăzi? Cum putem fi optimişti într-o lume în criză?".

"Mie nu-mi place să folosesc cuvântul «optimism», pentru că exprimă o atitudine psihologică. În schimb îmi place să folosesc cuvântul «speranţă», conform cu ceea ce se citeşte în capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei pe care o citam mai înainte. Părinţii au continuat să meargă, trecând prin mari dificultăţi. Şi speranţa nu dezamăgeşte, aşa cum citim în Scrisoarea către Romani. Gândeşte-te în schimb la prima ghicitoare din Turandot de Puccini", îmi cere papa.

Pe moment mi-am amintit un pic din memorie versurile din acea enigmă a principesei care are ca răspuns speranţa: Nella cupa notte vola un fantasma iridescente. / Sale e spiega l’ale / sulla nera infinita umanità. / Tutto il mondo l’invoca / e tutto il mondo l’implora. / Ma il fantasma sparisce con l’aurora / per rinascere nel cuore. / Ed ogni notte nasce / ed ogni giorno muore! [În noaptea întunecată zboară o fantomă irizată. / Urcă şi desface aripile / asupra negrei omeniri infinite. / Toată lumea o invocă / şi toată lumea o imploră. / Însă fantoma dispare cu aurora / pentru a se renaşte în inimă. / Şi în fiecare noapte se naşte / şi în fiecare zi moare!]. Versuri care revelează dorinţa după o speranţă care aici este însă fantomă irizată şi care dispare cu aurora.

"Iată – continuă Papa Francisc –, speranţa creştină nu este o fantomă şi nu înşeală. Este o virtute teologală, aşadar, în definitiv, un cadou al lui Dumnezeu care nu se poate reduce la optimism, care este doar uman. Dumnezeu nu fraudează speranţa, nu se poate renega pe sine însuşi. Dumnezeu este în întregime promisiune".

Arta şi creativitatea

Rămân uimit de citatul din Turandot pentru a vorbi despre misterul speranţei. Aş vrea să înţeleg mai bine care sunt referinţele artistice şi literare ale Papei Francisc. Îi amintesc că în 2006 spusese că marii artişti ştiu să prezinte cu frumuseţe realităţile tragice şi dureroase ale vieţii. Aşadar îl întreb care sunt artiştii şi scriitorii pe care-i preferă; dacă există ceva care îi uneşte…

"Am iubit mulţi autori diferiţi între ei. Îl iubesc foarte mult pe Dostoevskij şi Hölderlin. Din Hölderlin vreau să amintesc lirica aceea pentru ziua de naştere a bunicii sale care este de mare frumuseţe şi care mie mi-a făcut atâta bine şi din punct de vedere spiritual. Este aceea care se încheie cu versul Ca omul să menţină ceea ce copilul a promis. M-a impresionat şi pentru că am iubit-o mult pe bunica mea Rosa şi acolo Hölderlin o alătură pe bunica sa de Maria care l-a născut pe Isus, care pentru el este prietenul de pe pământ care n-a considerat străin pe nimeni. Am citit cartea Logodnicii de trei ori şi o am acum pe masă pentru a o reciti. Manzoni mi-a dat mult. Bunica mea, când eram copil, m-a învăţat pe de rost începutul acestei cărţi: "Acel braţ la lacului Como, care se îndreaptă spre miazăzi, între două lanţuri neîntrerupte de munţi…". Şi Gerard Manley Hopkins mi-a plăcut mult".

"În pictură îl admir pe Caravaggio: pânzele sale îmi vorbesc. Dar şi Chagall cu Răstignire albă…".

"În muzică îmi place Mozart, desigur. Acel Et incarnatus est din Missa în Do este de nedepăşit: te duce la Dumnezeu! Îmi place Mozart cântat de Clara Haskil. Mozart mă umple: nu pot să-l gândesc, trebuie să-l aud. Beethoven îmi place să-l ascult, dar în mod prometeic. Şi interpretul cel mai prometeic pentru mine este Furtwängler. Şi apoi Pătimirile lui Bach. Bucata din Bach care îmi place mult este Erbarme Dich, plânsul lui Petru din Pătimirea după Matei. Sublim. Apoi, la un nivel diferit, nu intim în acelaşi mod, îmi place Wagner. Îmi place să-l ascult, dar nu întotdeauna. Tetralogia Inelului cântată de Furtwängler la Scala în '50 este pentru mine cel mai bun lucru. Dar şi Parsifal cântat în '62 de Knappertsbusch".

"Ar trebui să vorbim şi despre cinema. Strada de Fellini este filmul pe care probabil l-am iubit mai mult. Mă identific cu acel film, în care există o referinţă implicită la Sfântul Francisc. Apoi cred că am văzut toate filmele cu Anna Magnani şi Aldo Fabrizi când aveam între 10 şi 12 ani. Un alt film pe care l-am iubit mult este Roma città aperta. Datorez cultura mea cinematografică mai ales părinţilor mei care ne duceau adesea la cinema".

"Oricum, în general îmi plac artiştii tragici, în special cei mai clasici. Există o definiţie frumoasă pe care Cervantes o pune pe buzele aspirantului cavaler Carrasco pentru a face elogiul istoriei lui Don Quijote: «copiii o au în mâinile lor, tinerii o citesc, adulţii o înţeleg, bătrânii îi fac elogiul». Aceasta pentru mine poate să fie o bună definiţie pentru clasici".

Îmi dau seama că sunt absorbit de aceste referinţe ale sale şi că am dorinţa de a intra în viaţa sa intrând pe uşa alegerilor sale artistice. Ar fi un parcurs, îmi imaginez lung, de făcut. Şi ar include şi cinemaul, de la neorealismul italian la Il pranzo di Babette. Îmi vin în minte alţi autori şi alte opere pe care el i-a citat în alte ocazii, chiar mai mici sau mai puţin cunoscuţi sau locali: de la Martín Fierro de José Hernández la poezia lui Nino Costa, la Il grande esodo de Luigi Orsenigo. Dar mă gândesc şi la Joseph Malègue şi José María Pemán. Şi desigur la Dante şi Borges, dar şi la Leopoldo Marechal, autorul lui Adán Buenosayres, El Banquete de Severo Arcángelo e Megafón o la guerra.

Mă gândesc îndeosebi chiar la Borges, pentru că despre el Bergoglio, profesor de literatură în vârstă de douăzeci şi opt de ani la Santa Fé la Colegio de la Inmaculada Concepción, a avut o cunoaştere directă. Bergoglio preda la ultimii doi ani de liceu şi i-a îndreptat pe tinerii săi spre scrierea creativă. Am avut o experienţă asemănătoare cu a lui, când aveam vârsta lui, la Institutul Massimo din Roma, întemeind BombaCarta, şi i-o povestesc. La sfârşit îi cer papei să povestească experienţa sa.

"A fost un lucru un pic riscant – răspunde el –. Trebuia să fac în aşa fel încât elevii mei să studieze El Cid. Însă tinerilor nu le plăcea. Cereau să citească García Lorca. Atunci am decis că vor studia El Cid acasă şi în timpul orelor eu voi trata despre autorii care le plăceau mai mult tinerilor. Desigur, tinerii voiau să citească operele literare cele mai «picante», contemporane, cum ar La casada infiel, sau clasice precum La Celestina de Fernando de Rojas. Însă citind aceste lucruri care îi atrăgeau pe moment, prindeau gust mai mult în general de literatură, de poezie şi treceau la alţi autori. Şi pentru mine a fost o mare experienţă. Am completat programul, dar în manieră destructurată, adică nu orânduită conform cu ceea ce era prevăzut, ci după o ordine care era naturală în citirea autorilor. Şi această modalitate îmi corespundea mult: nu-mi plăcea să fac o programare rigidă, ci eventual să ştiu unde să ajung mai mult sau mai puţin. Atunci am început şi să-i pun să scrie. La sfârşit am decis să-i dau lui Borges să citească două relatări scrise de tinerii mei. O cunoşteam pe secretarea lui, care fusese profesoara mea de pian. Lui Borges i-au plăcut foarte mult. Şi atunci el a propus să scrie introducerea la o culegere".

"Aşadar, Sfinte Părinte, pentru viaţa unei persoane creativitatea este importantă?", îl întreb eu. El râde şi îmi răspunde: "Pentru un iezuit este extrem de importantă! Un iezuit trebuie să fie creativ".

Frontiere şi laboratoare

Aşadar, creativitate: pentru un iezuit este importantă. Papa Francisc, primindu-i pe părinţii şi colaboratorii de la La Civiltà Cattolica, afirmase o triadă de alte caracteristici importante pentru lucrarea culturală a iezuiţilor. Revin la amintirea acelei zile, 14 iunie. Îmi amintesc că atunci, în colocviul prealabil întâlnirii cu tot grupul nostru, îmi prevestise triada: dialog, discernământ, frontieră. Şi insistase îndeosebi pe ultimul punct, citându-mi pe Paul al VI-lea, care într-un vestit discurs spusese despre iezuiţi: "Pretutindeni în Biserică, şi în domeniile cele mai dificile şi aglomerate, la răscrucile ideologiilor, în tranşeele sociale, a fost şi este confruntarea dintre exigenţele arzătoare ale omului şi mesajul peren al Evangheliei, acolo au fost şi sunt iezuiţii".

Îi cer Papei Francisc câteva clarificări: "Ne-aţi cerut să fim atenţi să nu cădem în «tentaţia de a domestici frontierele: trebuie mers spre frontiere şi nu trebuie aduse frontierele acasă pentru a le vărui un pic şi a le domestici». La ce vă refereaţi? Ce anume intenţionaţi să ne spuneţi exact? Acest interviu a fost concordat între un grup de reviste conduse de Societatea lui Isus: ce invitaţie doriţi să le exprimaţi? Care trebuie să fie priorităţile lor?".

"Cele trei cuvinte cheie pe care le-am adresat publicaţiei La Civiltà Cattolica pot să fie extinse la toate revistele din Societate, eventual cu accentuări diferite pe baza naturii lor şi a obiectivelor lor. Când insist asupra frontierei, în mod deosebit mă refer la necesitatea pentru omul care face cultură să fie inserat în contextul în care acţionează şi asupra căruia reflectează. Există mereu la pândă pericolul de a trăi într-un laborator. Credinţa noastră nu este o credinţă-laborator, ci o credinţă-drum, o credinţă istorică. Dumnezeu s-a revelat ca istorie, nu ca un compendiu de adevăruri abstracte. Eu mă tem de laboratoare pentru că în laborator se iau problemele şi se duc acasă tocmai pentru a le domestici, pentru a le vărui, în afara contextului lor. Nu trebuie dusă frontiera acasă, ci trebuie să trăim în frontieră şi să fim îndrăzneţi".

Îl întreb pe papa dacă poate să dea vreun exemplu pe baza experienţei sale personale.

"Când se vorbeşte despre probleme sociale, una este a se reuni pentru a studia problema drogurilor într-o villa miseria, şi alta este a merge acolo, a trăi acolo şi a înţelege problema din interior şi a o studia. Există o scrisoare genială a părintelui Arrupe către Centros de Investigación y Acción Social (CIAS) despre sărăcie, în care spune clar că nu se poate vorbi despre sărăcie dacă nu se experimentează printr-o inserare directă în locurile în care este trăită. Acest cuvânt «inserare» este periculos pentru că unii călugări au l-au luat ca o modă şi s-au întâmplat dezastre datorită lipsei de discernământ. Dar este cu adevărat important".

"Şi frontierele sunt atâtea. Să ne gândim la surorile care trăiesc în spitale: ele trăiesc în frontiere. Eu sunt viu graţie uneia dintre ele. Când am avut problema la plămân în spital, medicul mi-a dat penicilină şi streptomicină în anumite doze. Sora care era de tură le-a triplat pentru că avea fler, ştia ce să facă, pentru că stătea cu bolnavii toată ziua. Medicul, care era într-adevăr bun, trăia în laboratorul său, sora trăia în frontieră şi dialoga cu frontiera în toate zilele. A domestici frontierele înseamnă a se limita să se vorbească dintr-o poziţie distantă, a se închide în laboratoare. Sunt lucruri utile, însă reflecţia pentru noi trebuie să pornească mereu de la experienţă".

Cum se înţelege omul pe sine însuşi

Atunci îl întreb pe papa dacă acest lucru este valabil şi cum şi pentru o frontieră culturală importantă care este aceea a provocării antropologice. Antropologia la care Biserica a făcut referinţă în mod tradiţional şi limbajul cu care a exprimat-o rămân o referinţă solidă, rod de înţelepciune şi experienţă seculară. Totuşi, omul căruia Biserica se adresează nu mai pare să le înţeleagă sau să le considere suficiente. Încep să raţionez asupra faptului că omul se interpretează în manieră diferită decât în trecut, cu categorii diferite. Şi asta şi din cauza marilor schimbări în societate şi a unui studiu mai amplu despre sine însuşi…

Papa în acest moment se ridică şi merge să ia de pe biroul său Breviarul. Este un Breviar în latină, de acum uzat datorită folosirii. Şi îl deschide la Oficiul lecturilor de la Feria sexta, adică vineri, din săptămâna a XXVII-a. Îmi citeşte un pasaj luat din Commonitorium Primum de Sfântul Vincenţiu de Lerins: ita étiam christiánae religiónis dogma sequátur has decet proféctuum leges, ut annis scílicet consolidétur, dilatétur témpore, sublimétur aetáte ["Şi dogma religiei creştine trebuie să urmeze aceste legi. Progresează, consolidându-se o dată cu trecerea anilor, dezvoltându-se cu timpul, aprofundându-se cu vârsta"].

Şi astfel papa continuă: "Sfântul Vincenţiu de Lerins face comparaţia între dezvoltarea biologică a omului şi transmiterea de la o epocă la alta a lui depositum fidei, care creşte şi se consolidează cu trecerea timpului. Iată, înţelegerea omului se schimbă cu timpul şi tot aşa şi conştiinţa omului se aprofundează. Să ne gândim la timpul când sclavia era admisă sau pedeapsa cu moartea era admisă fără nici o problemă. Aşadar, se creşte în înţelegerea adevărului. Exegeţii şi teologii ajută Biserica să-şi maturizeze propria judecată. Şi celelalte ştiinţa şi evoluţia lor ajută Biserica în această creştere în înţelegere. Există norme şi precepte ecleziale secundare care odinioară erau eficace, dar care acum au pierdut din valoare sau semnificaţie. Viziunea doctrinei Bisericii ca un monolit care trebuie apărat fără nuanţe este greşită".

"De altfel, în fiecare epocă omul încearcă să se înţeleagă şi să se exprime mai bine pe sine însuşi. Aşadar, omul cu timpul îşi schimbă modul de a se percepe pe sine însuşi: una este omul care se exprimă sculptând Nike din Samotracia, alta este cel al lui Caravaggio, alta este cel al lui Chagall şi iarăşi alta este cel al lui Dalí. Şi formele de exprimare a adevărului pot să fie multiforme, şi acest lucru chiar este necesar pentru transmiterea mesajului evanghelic în semnificaţia sa imutabilă".

"Omul este în căutare de sine însuşi şi desigur în această căutare poate să comită şi greşeli. Biserica a trăit timpuri de genialitate, ca de exemplu cel al tomismului. Dar trăieşte şi timpuri de decadenţă a gândirii. De exemplu: nu trebuie să confundăm genialitatea tomismului cu tomismul decadent. Eu, din păcate, am studiat filozofia cu manuale de tomism decadent. Aşadar, gândindu-l pe om, Biserica ar trebui să tindă la genialitate, nu la decadenţă".

"Când nu este valabilă o exprimare a gândirii? Când gândirea pierde din vedere umanul sau când chiar îi este frică de uman sau se lasă înşelată despre ea însăşi. Este gândirea înşelată care poate fi reprezentată ca Ulise în faţa cântului sirenelor, sau ca Tannhäuser, înconjurat într-o orgie de desfrânaţi şi femei senzuale, sau ca Parsifal, în al doilea act din opera wagneriană, în regia lui Klingsor. Gândirea Bisericii trebuie să recupereze genialitatea şi să înţeleagă mai bine cum se înţelege omul astăzi pentru a dezvolta şi a aprofunda propria învăţătură".

Rugăciunea

Îi pun o ultimă întrebare papei despre modul său preferat de a se ruga.

"Mă rog Oficiul în fiecare dimineaţă. Îmi place să mă rog cu Psalmii. Apoi, celebrez Liturghia. Mă rog Rozariul. Ceea ce într-adevăr prefer este Adoraţia de seară, chiar şi atunci când mă distrag şi mă gândesc la altceva sau chiar adorm rugându-mă. Deci seara, între şapte şi opt, stau în faţa Preasfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie. Dar mă rog şi mintal când aştept la dentist sau în alte momente ale zile".

"Şi rugăciunea este pentru mine o rugăciune «amintitoare», plină de amintiri, şi amintire despre istoria mea sau despre ceea ce a făcut Domnul în Biserica sa sau într-o anumită parohie. Pentru mine este amintirea despre care Sfântul Ignaţiu vorbeşte în Prima Săptămână din Exerciţii în întâlnirea milostivă cu Cristos Răstignit. Şi mă întreb: «Ce anume am făcut pentru Cristos? Ce anume fac pentru Cristos? Ce anume trebuie să fac pentru Cristos?». Este amintirea despre care Ignaţiu vorbeşte şi în Contemplatio ad amorem, când cere să se readucă în amintire binefacerile primite. Dar mai ales eu ştiu că şi Domnul îşi aminteşte de mine. Eu pot să uit de el, dar eu ştiu că el niciodată, niciodată nu uită de mine. Amintirea întemeiază în mod radical inima unui iezuit: este amintirea harului, amintirea despre care se vorbeşte în Deuteronom, amintirea faptelor lui Dumnezeu care sunt la baza alianţei dintre Dumnezeu şi poporul său. Această amintire e cea care mă face fiu şi cea care mă face să fiu şi părinte".

* * *

Îmi dau seama că aş continua încă îndelung acest dialog, dar ştiu că, aşa cum a spus papa odată, nu trebuie "maltratate limitele". În ansamblu am dialogat timp de peste şase ore, în decursul a trei întâlniri din 19, 23 şi 29 august. Aici am preferat să împart discursul fără a semnala opririle pentru a nu pierde continuitatea. Discuţia noastră a fost mai mult o conversaţie decât un interviu: întrebările au fost ca un fundal, fără a o restrânge în parametri predefiniţi şi rigizi. Şi din punct de vedere lingvistic am străbătut în mod fluid italiana şi spaniola, fără a percepe de fiecare dată trecerile. N-a fost nimic mecanic şi răspunsurile s-au născut în dialog şi în cadrul unui raţionament pe care aici am încercat să-l redau, în manieră sintetic, aşa cum am putut.

(După La Civiltà Cattolica, 19 septembrie 2013, pag. 449-477)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu