De pr. Anderson Alves
Dacă ne iubim şi urmează să ne căsătorim, de ce nu putem avea raporturi? Aceasta este o întrebare pe care unii logodnici creştini pot să şi-o formuleze. Dacă simt o iubire reală, pentru ce motiv n-ar putea s-o exprime cu un gest de intimitate care ar ajuta să crească afectul între ei? Dacă unirea trupurilor va fi puţin mai târziu ceva obişnuit, de ce să nu înceapă asta atunci când iubirea deja pare să fie matură? Desigur, majoritatea creştinilor acceptă că o relaţie între persoane care abia se cunosc este iresponsabilă şi păcătoasă. Dar oare nu este exagerat a considera în acelaşi mod un act între îndrăgostiţi sinceri, fideli unul faţă de alta, în iminenţa căsătoriei?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintit că Biserica nu are autoritate să schimbe ceea ce Dumnezeu a revelat. Cuvântul lui Dumnezeu este mereu viu şi eficace, este o lumină care conduce paşii noştri. Şi Cuvântul său ne spune: "Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup"; "Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup"1.
Aceste texte exprimă valoarea preaînaltă a trupului uman, care este templu al Duhului Sfânt, nu ceva care poate să fie uzat şi abuzat. Şi desfrâul (adică actul sexual în afara căsătoriei) este un act păcătos tocmai pentru că reduce valoarea trupului uman la un "lucru" care cere o "utilizare" şi care degradează deci trupul atât al bărbatului, cât şi al femeii.
Relaţiile sexuale nu pot să fie considerate un simplu act fizic, în schimb trebuie să fie exprimare a ceva cu mult mai profund: este vorba despre o dăruire totală şi necondiţionată a unei persoane alteia. Această dăruire este reală şi se concretizează cu legământul matrimonial. Pentru aceasta actul sexual este corect atunci când caută binele cuplului şi rămâne deschis la procrearea şi la transmiterea vieţii2. Acestea sunt cele două scopuri ale căsătoriei.
Dar cum să se accepte aceste învăţături în zilele noastre? Există cu adevărat un motiv care ar putea să ne convingă despre adevărul acestor învăţături? În realitate există diferite motive. Vom prezenta acum patru.
1. Relaţia sexuală în căsătorie apără în special femeia şi posibilul rod al acestei relaţii: copilul. Dacă generarea unui copil are loc înainte de căsătorie, ce se întâmplă? Această nouă fiinţă este văzută mai degrabă ca o problemă decât ca un dar. De fapt, zămislirea unui copil nu-l obligă pe bărbat (tatăl) să se căsătorească. Dacă tatăl are un simţ de dreptate clară, se va achita de obligaţiile sale de întreţinere a copilului şi a mamei. Însă toate acestea nu sunt suficiente unui copil. Fiecare copil are drept să se nască în cadrul unei familii solide, în care părinţii caută fericirea împreună. În cadrul căsătoriei copilul este propriul rod natural, ocrotit din punct de vedere social şi juridic pentru că este văzut ca un dar şi nu ca un obiect sau un rod nedorit.
2. În general, cel care trăieşte castitatea în timpul logodnei, va avea dificultăţi mai mici de a trăi în fidelitate în căsătorie. Actualmente "permisivitatea" morală este enormă. "Educaţia sexuală" transmisă de mijloacele de comunicare în masă, dar şi de şcoală, spune: "Fă ceea ce vrei, fie cu prezervative, fie fără, în ascuns, fără a spune nimic părinţilor tăi". Pentru a învinge acest ambient aşa de ostil şi iresponsabil, este necesară o adevărată educaţie la castitate, la protecţia iubirii autentice. Şi perioada de logodnă foloseşte la asta: pentru a face să crească perechea în cunoaştere reciprocă este indispensabil să se elaboreze programe comune, cu scopul de a dobândi virtuţi indispensabile pentru viaţa matrimonială. Dacă perechea trăieşte bine această perioadă, fără a ajunge să aibă intimităţi tipice vieţii matrimoniale, se va forma în şcoala fidelităţii. Cu alte cuvinte, se va menţine o fidelitate mai mare în cadrul căsătoriei dacă s-a păstrat curăţia legăturii în timpul logodnei.
3. Iubirea matrimonială nu se reduce la a fi un simplu exerciţiu fizic, ci devine comuniune totală de viaţă. Odată Chesterton a spus: "În tot ceea ce merită făcut, până la orice plăcere, există un punct de durere sau de plictiseală care trebuie să fie păzit, tocmai pentru ca plăcerea să poată retrăi şi dura. Bucuria bătăliei vine după prima teamă de moarte; bucuria în a citi Virgiliu vine după plictiseala învăţării; bucuria celui care face baie, după prima atingere a apei reci şi succesul căsătoriei vine numai după dezamăgirea din luna de miere"3. Ceea ce a spus acest autor, om cu căsnicie fericită, este adevăr incontestabil. Plăcerea actului sexual există desigur, dar nu se reduce la asta viaţa matrimonială. Actul sexual este - ca orice act uman - mereu ambiguu, pentru că în acelaşi timp în care este făcut, provoacă o anumită frustrare. Acest lucru se întâmplă pentru că inima umană este făcută pentru infinit şi nu se mulţumeşte cu acte singulare. Fiecare tânăr este în măsură să recunoască toate acestea, ceea ce face parte din orice proces de maturizare. Şi lucrul cel mai bun este ca asta să se întâmple în cadrul căsătoriei. Numai cel care depăşeşte "dezamăgirea" iniţială poate să fie fericit în căsătorie, de vreme ce fericirea vine de la Dumnezeu, de la iubirea fidelă şi responsabilă, reînnoită zilnic în acte de dăruire reciprocă. Iubirea nu este acelaşi lucru cu plăcerea, ci dăruire voluntară şi fidelă care depăşeşte toate dificultăţile.
4. Bună parte din cuplurile care se angajează în proiecte serioase de căsătorie ajung apoi să se despartă înainte ca să se realizeze căsătoria însăşi. Nici logodna, nici simpla îndrăgostire reciprocă nu permite acelaşi nivel de angajare care se poate naşte în căsătorie. Pentru acest motiv cei care se dedau la relaţii sexuale înainte de căsătorie riscă să se dăruiască unuia cu care, până la urmă, nu se vor uni în sacrament. Şi oricum acest păcat va păta şi va marca în manieră profundă sufletul, cu consecinţa de a aduce răni serioase, mai ales afective, dar şi cognitive, înainte ca să poată fi iertaţi de Dumnezeu graţie unei spovezi bune. Actualmente persoanele "folosesc" sexul ca şi cum ar fi un joc. Şi ce se întâmplă? Tot mai puţine persoane reuşesc să ajungă la oportunitatea de alegeri definitive şi tot mai puţine persoane se căsătoresc. Actul matrimonial, la care Dumnezeu a voit să unească şi o plăcere sensibilă, trebuie să producă o plăcere superioară, de natură spirituală: adică bucuria de a se şti uniţi cu voinţa lui Dumnezeu. Şi actul de a da naştere unui copil este ceva miraculos în care se completează unirea părţilor materiale ale părinţilor cu crearea unui nou suflet uman, direct prin intermediul lui Dumnezeu. Plăcerea pe care părinţii o au ştiindu-se parte din proiectul lui Dumnezeu este ceva minunat şi unic.
De aceea, răspunsul la întrebare afirmă că iubirea nu este numai un sentiment nesigur, nici nu se reduce la o simplă plăcere. Ci este ceva foarte practic şi exigent, care implică voinţa concretă de colaborare la planurile lui Dumnezeu care a conceput căsătoria ca expresie perfectă a unei dăruiri reciproce şi integrale a două persoane, bărbatul şi femeia, colaborând astfel cu opera creatoare a lui Dumnezeu.
(După Zenit, 13 august 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note
1 1Cor 6,13.18; cf. Tob 4,13; Fap 21,25; Ef 5,3.
2 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2361-2363.
3 Chesterton, O que há de errado no mundo, EditoraEcclesiae, Campinas 2012.
