Arogantă şi confidenţială adresarea cu "tu" evită numai conjugările neobişnuite ale adresării cu "dumneavoastră"
Putem să împărtăşim, evident, ieşirea recentă a lui Beppe Severgnini care - pe Sette - îşi exprimă "supărarea faţă de insuportabila răspândire a adresării cu pronumele «tu» totdeauna şi peste tot". Atât cât contează, eu însumi tind din instinct să devin rigid dacă cineva cu care nu am confidenţă mă interpelează cu "tu"; iar eu nici nu m-aş gândi niciodată să fac la fel cu acesta. Deci, mi-a fost greu să fiu tânăr în Şaizeci şi opt, ani în care părea că se întoarce timpul lui Achille Starace care abolise adresarea cu "dumneavoastră". Acel ierarh în cămaşă neagră impunea adresarea cu "dumneavoastră", în vreme ce fiii burghezilor în eskimo, travestiţi în proletari, te ucideau în bătaie dacă nu foloseai adresarea cu "tu".
Desigur, în alergia mea intră şi cei 17 ani de şcoală statală din vechea Torino, atunci când profesorii ţi se adresau cu "dumneavoastră" începând cu clasa a VIII-a, adică de la paisprezece ani, şi te învăţau că a te abandona unor familiarităţi intempestive aparţinea imigranţilor. Care atunci erau cei care soseau în fiecare dimineaţă la Porta Nuova din Trenul Soarelui. Cred însă că, în această rezistenţă, existau motive care trec dincolo de subiectiv. Este oare întâmplător dacă englezii - adică poporul care a păstrat cel mai bine sensul Tradiţiei - au un thou, dar pe acesta îl rezervă lui Dumnezeu, şi îi interpelează cu you şi pe copii, pe fraţi, pe amanţi, şi chiar pe câini, cai şi pisici? Şi ce să spunem de faptul că, până în timpuri apropiate, şi la noi (nt: în Italia, dar şi în România), copiii se adresau cu "dumneavoastră" părinţilor şi, deseori, soţiile faţă de soţi şi viceversa?
Tatăl meu, militar timp de cinci ani în Armata Regală, amintea că, faţă de gradele superioare, deseori aristocratici, era de negândit să li te adresezi cu "tu", chiar şi ultimului dintre recruţi. Evident, cine încă mai este impregnat de spiritul şaizecioptist îmi va replica că aceasta face parte classismul care trebuie abătut, pentru o societate mai dreaptă. Este mai "fraternă", vor adăuga mulţi catolici, convinşi că credinţa are de-a face cu uzul şi abuzul celei de-a doua persoane la singular.
Dar acestor credincioşi - chiar în bună credinţă - ar trebui să li se tragă atenţia că fraternitatea la care se gândesc este numai "orizontală", ca cea care se creează într-un sindicat, într-un partid, poate într-o lojă masonică. În perspectiva credinţei, suntem cu adevărat "fraţi", numai privind spre o dimensiune verticală: legăturile strânse dintre noi derivă din faptul că descoperim că avem, în Ceruri, acelaşi Părinte. Numai recunoscându-ne credincioşi, deci "fii ai lui Dumnezeu", putem să descoperim familiaritatea care ne face egali unul cu celălalt şi putem să trecem la confidenţa şi non verbală, care este o descoperire şi o cucerire, nu un lucru scontat. M-a impresionat totdeauna un particular, extraordinar şi totuşi deseori neglijat, din cele 18 apariţii de la Lourdes. Doamna nu s-a adresat niciodată cu "tu", ci totdeauna cu "dumneavoastră" analfabetei de paisprezece ani, mizerabilei fiice a unui tată sărăntoc, care înfundase până şi puşcăria. Maica Domnului vorbea în dialectul acelei creaturi rahitice din cauza foamei şi a sărăciei, şi totuşi Bernadetei îi era greu să înţeleagă frazele, în acel "dumneavoastră" pe care, evident nimeni nu o mai folosise pentru a i se adresa ei. Mai rău încă, preoţii şi episcopii, care de multe ori au interpelat-o cu un "tu" grăbit. Ce înseamnă această vulgaritate a catolicilor, dacă pare că ţin educate distanţe până şi în Paradis?
Prin contrast, şi pentru a rămâne în vechea Franţă, merită să amintim acea adunare demoniacă care a fost Convenţia iacobină care a gestionat Marea Teroare. Printre nenumăratele decrete publicate în ritm alert de acei posedaţi pentru a crea, cu ajutorul loviturilor de ghilotină "omul şi societatea nouă", a existat unul care a abolit titlurile de Domnule şi de Doamnă şi le-a înlocuit cu cele de Cetăţene şi Cetăţeană, impunând în acelaşi timp tuturor de a se tutui. Cine ar fi îndrăznit să rămână cu "dumneavoastră" ar fi căzut în plasa "legii suspecţilor", unul din decretele cele mai mârşave ale istoriei, care condamna la moarte, fără drept de apărare, nu numai pe cei care ar fi contrastat Revoluţia, dar şi pe cei care nu s-ar fi implicat activ în aceasta. Exemplul lui Robespierre va fi urmat mai târziu de Lenin şi de Stalin: Siberia sau plutonul de execuţie pentru cei care ar mai fi folosit termenii "domnule" şi "doamnă" şi nu obligatoriul "tovarăş". Şi era poate admisibil un Sie între Kamaradenii naţional-socialismului?
Fiecare totalitarism impune "fraternitatea" cu lovituri de "tu" obligatorii. Deci, nu este numai chestiune de gusturi sau de codul bunelor maniere: obligaţia ca să salvăm adresarea "dumneavoastră" (sau, pentru cine preferă, ca în sud, "voi") este probabil o mică, dar semnificativă sarcină faţă de libertate. Oare nu tot din acest motiv, la Lourdes, vocea din Cer s-a adresat unei sărace fetiţe ca unei domnişoare?
Vittorio Messori în www.corriere.it
Traducere de pr. Damian Pătraşcu
(www.sfintisisfinte.blogspot.com)
