Iaşi: A şaptea zi a octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor
În ziua în care sărbătorim Mica Unire, la Iaşi, miercuri, 24 ianuarie 2024, în Biserica romano-catolică "Sfântul Anton de Padova", a fost a şaptea întâlnire de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Celebrarea a fost prezidată de pr. paroh Gabriel Bucur şi concelebrată de pr. vicar Alexandru Sergiu Robu şi pr. Lucian Păuleţ.
Unitatea fragilităţii iubirii creştine
Cu cât omul trăieşte mai mult conjunctura iubirii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cunoaşte unitatea divină. Putem defini omul ca fiind o fiinţă vie înzestrată cu raţiune şi iubire, care-şi găseşte împlinirea în comuniune, şi nu în divizări.
"Când creştinul va înţelege că iubirea nu divizează, ci uneşte, nimănui nu-i va lipsi ceea ce îi este necesar pentru a gândi şi a acţiona într-un mod nobil", spunea Cicero.
În a şaptea zi a octavei de rugăciune pentru unitatea în credinţă, trăită miercuri, 24 ianuarie 2024, în Parohia "Sfântul Anton de Padova Iaşi, părintele Lucian Păuleţ, prin omilia ţinută, ne-a ghidat simţurile pentru a trăi uniţi, şi nu divizaţi, indiferent de confesiune, rasă, pătură socială vârstă sau credinţă. Mai putem vorbi despre unitatea iubirii fără de aproapele în timpul nostru? Care este preţul ei? Separarea dintre creştini ne mai doare?
Tema propusă în acest an pentru unitatea credinţei propusă de Burkina Faso ne duce cu gândul la o cultură a iubirii, a unităţii legăturii dintre divinitate şi semen, între acea putere supremă şi om, atunci când omul cu priceperea lui are minunată oportunitate de a trata un seamăn cu o iubire dezinteresată, atitudine ce-l caracterizează pe bunul samaritean la adresa unui evreu pentru a îmbină în viaţă sa cele trei virtuţi: credinţa, speranţa şi caritatea. În acest sens, unitatea între oameni este rezultatul armoniei între Creator şi creatură. Fiind împreună în această seară aici, pentru a ne simţi egali din toate punctele de vedere. Deşi samaritenii şi evreii erau duşmani, în această seară sunt fraţi, trăind la un nivel mai profund, descoperind faţa minunată a lui Dumnezeu, deoarece samariteanul se îngrijeşte de un evreu.
Trebuie să precizăm că orice creştin are înţelepciunea sa autohtonă şi originară, atât în spaţiul religiei (indiferent de confesiune), cât şi în cadrul societăţii, evidenţiind-se două cărări, ce duc la acelaşi scop, fericirea omului. Atât religia cât şi iubirea ne ajută să dobândim de-a lungul vieţii valori sănătoase. În prezent dispunem de o calitate umană înaltă ce ne ajută să străbatem viaţă plini de încredere în Providenţă. Încă din Evul Mediu, atât din Orient cât şi din Occident, omul parcurge un drum de definire a iubirii, de împlinire, să dăruiască respect şi să primească înţelegere, un drum ce corespunde cu exigenţele raţiunii universale, ceea ce poate doar Dumnezeu să înfăptuiască, să solidifice în viaţă pământească prin intermediul carităţii, cu atât mai mult dacă este înfăptuită de un creştin.
Nu va fi pace până când nu ne vom da seama că despărţirea şi schisma sunt negative.
Însă putem privi în ansamblu că şi în această seară noi ne-am adunat, fiind noi înşine un exemplu de unitate, de închegare, iar evanghelia propusă pentru această seară este una de unitate, de a ne simţi fraţi, prin Biblie, cu ajutorul carităţii şi al sacramentelor, avându-l pe acelaşi Duh Sfânt care lucrează în toate Bisericile actuale, prin intermediul acestei evanghelii, proclamate în fiecare seară sau vestea cea bună, despre samariteanul milostiv.
Chiar dacă samaritenii erau respinşi de evrei, totuşi acest samaritean alege să-i ofere o mână de ajutor evreului, mergând şi trăind viaţa la un alt nivel, deoarece prin intermediul acestui samaritean evreul descoperă faţa milostivă a lui Dumnezeu. Evreul ca victimă în faţă samariteanului abia când este "dezbrăcat" de toate ale sale, de ură, de prejudecăţi şi orgoliu abia atunci înţelege bunătatea lui Dumnezeu şi poate renunţa la orice barieră între catolic şi ortodox. Este o parabolă extraordinară cu un mesaj, atât pentru un catolic cât şi pentru un ortodox sau protestant. Avem prieteni ortodocşi care nu se pot împărtăşi în biserică la noi. Noi, catolicii, nu ne putem împărtăşi în biserici ortodoxe şi este normal să doară. Şi până nu ne dăm seama că ceva nu este în regulă, nu ne putem face bine. Este un principiu care se aplică şi lumea întreagă nu se poate vindecă. Aşadar, îndemnul lui Isus a fost şi este unul deschis: "Mergi şi fă şi tu la fel", mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că mai face un pas venind în întâmpinarea omului. Această parabolă are un mesaj neaşteptat, îndemnând un creştin catolic să-şi trăiască credinţă creştină la cel mai înalt nivel. Dacă mila pentru noi vine de la un duşman al nostru, atunci cine ne mai este duşman? Toată lumea este aproapele nostru. Îndrăznesc să spun că putem fi creştini cu o creştere minunată.
Tema acestei zile a milostivirii lui Dumnezeu este una actuală. William McKinley a ajuns al 25-lea preşedinte al Americii între anii 1897 şi 1901, este un exemplu al umanităţii, al bunătăţii, deoarece, deşi era vânat la fiecare pas greşit de către un reporter, a dat dovadă de o demnitate umană la cele mai înalte gânduri, dăruindu-i paltonul lui reporterului ce-l vâna, dormind într-un tren friguros. Reporterul, înţelegând gestul lui William şi recunoscându-i paltonul, şi-a dat demisia când a înţeles sufletul nobil al preşedintelui.
Un paroh al unei comunităţi nu este trimis întâmplător într-o comunitate. Doamne, ajută-ne să discernem voinţa ta în privinţa preotului! Dacă aşteptăm ca semenii să fie perfecţi (soţul, copilul, subalternul, prietenul, amicii, vicarul, şeful), nu vor mai fi niciodată în viaţă, însă acceptându-ne reciproc vom trăi fericiţi.
Părintele Lucian ne-a prezentat şi gândul de convertire al unui preot, în momentul când a fost "salvat din şanţ" de propriul duşman, indiferent de confesiune, catolici, ortodocşi sau protestanţi, deoarece toţi suntem fraţi..
Religia, care are ca temelie caritatea (totalitatea învăţăturilor şi practicilor ce construiesc raporturile omului cu Dumnezeu), trezeşte conştiinţa omului spre divinitate, ceea ce face şi samarineanul.
Să intensificăm efortul comun între catolici, ortodocşi şi protestanţi, creionându-ne o împletire mai densă între diferitele confesiuni, cu multe din componentele a ceea ce ne aseamănă şi să părăsim dezbinările.
Nu putem aduce roade dacă nu îmbinăm muncă celor două mâini, atât caritatea, cât şi împăcarea. Credinţa este motorul religiei, iar caritatea fără credinţă este ceva haotic, duce la diviziune. Astăzi confesiunea cu caritatea unite în cazul nostru înglobează fiinţă umană, ca fiind surse ale întregirii şi ale stabilităţii într-o lume incertă aici pe pământ. În ultimii ani putem observa o puternică colaborare
între comportamentele religioase şi caritate. Credinţă (formă de comunicare cu puterea supremă) şi caritatea (o formă de cunoaştere în parte a adevărului) au dezvoltat relaţii agreabile între semeni evidenţiindu-se ca fiind două străzi diferite ce se alimentează de la aceeaşi lumina, divinitatea. Dumnezeu prin intermediul religiei evidenţiază caritatea şi o întăreşte, o solidifica; dacă privim în jur, totul are la bază un Creator. Omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a primit o sclipire de-a lui, să conlucreze la caritatea omului. Dar precum orice lucru bun cere timp, grădinarul responsabil de trandafirul sufletului este fiecare dintre noi, iar spinii nu-i diminuează frumuseţea, ci o protejează şi o pun în valoare! Caracterul, cinstea, sufletul curat sunt mai mult decât educaţie. Credinţa şi caritatea nu neagă raţiunea omului, ci o împletesc. Albert Einstein afirma: "Caritatea fără religie este imperfectă, iar religia fără caritate este oarbă." "Caritatea fiinţei umane este limitată, întunecată şi fragilă" (Laudato si', 239), însă cum Dumnezeu lucrează prin oameni, semenii ne ajută să ţintim sus, spre idealuri înalte.
O altă expresie a unei iubiri faţă de semen, a unei valori, a unei stări care contribuie la unitate, putem afirmă că este şi surâsul. Surâsul (diferit de râs, de zâmbet) arată că îţi pasă de ceva. Surâsul despre care vorbesc apare şi pe chipul semenului fiind expresia unei stări dincolo de viaţa biologică, ca un har; este altceva, şi anume, mai mult decât biologic. Fiecare dintre noi are episoade de viaţă într-o zi în care se simte iubit. În momentul în care facem parte dintr-un grup la cateheză, nu mai suntem individuali, ci suntem acel grup. Orice intrare benevolă, voluntară a copilului într-o mulţime, este o asumare a anulării individualizării proprii. Criteriul după care ne măsurăm este puterea de a mărturisi în orizontul adevărului sau posibilitatea de a avea răspundere. Acestea sunt semne distinctive ale unui individ. Legătură cea mai utilizată în studii de-a lungul timpului a fost cea dintre religiozitate şi educaţia copiilor. Încă din cele mai vechi timpuri omul a acţionat şi va acţiona neobosit în căutarea fericirii. Ai luptat să educi un copil luni de zile, ani de zile, şi atunci când nu mai puteai, Dumnezeu a făcut o minune. Te-a ajutat!
Mai este unitatea cea mai nobilă caracteristică a creştinului? Unitatea este centrul şi scopul întregii vieţi.
Manuel Păuleţ
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 24 ianuarie: Iaşi: A şaptea zi a octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor
*
Ultima celebrare, cea de încheiere a acestei Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor la Iaşi va avea loc în Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" joi, 25 ianuarie 2024, la ora 17.00.
* * *
Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinului, în meniul Biblioteca > Ecumenism.
