Preoţii care îşi desfăşoară activitatea pastorală în Decanatul de Traian au participat la prima şedinţă decanală din acest an ce a avut loc în Parohia Horgeşti luni, 18 februarie 2008.
La ora 10.30 a început dezbaterea temelor anunţate în prealabil tuturor preoţilor din decanat. Temele propuse s-au dorit a fi: prima analitică, teologică, iar a doua cu rezonanţe practice, după cum urmează:
- Scrisoarea enciclică Spe salvi a papei Benedict al XVI-lea, prezentată de pr. Gabriel Farcaş;
- Postul mare în viaţa preotului, prezentată de pr. Andrei Varga.
După o scurtă introducere de prezentare a temelor, făcută de pr. Vasile Rediu, decan de Traian, pr. Gabriel Farcaş, paroh al comunităţii din Galbeni, a trecut la prezentarea ultimei enciclice a Sfântului Părinte, Spe Salvi.
Spe Salvi facti sumus (Rom 8,24). Acestea sunt cuvintele cu care papa Benedict al XVI-lea îşi deschide cea de a doua enciclică din 30 noiembrie 2007, axată într-un mod aparte pe virtutea speranţei. Dacă prima enciclică, Deus caritas est a fost un tribut adus iubirii divine în diferitele ei forme, iată că această enciclică are la bază speranţa, deşi ideea teologică fundamentală a enciclicei este credinţa. Aceşti doi termeni capătă deseori în enciclică roluri interschimbabile, pentru că motivaţiile ambelor virtuţi sunt reciproce. După o scurtă introducere, ne sunt prezentate două părţi principale: Natura speranţei şi Locurile unde se învaţă şi se practică speranţa.
A ajunge să îl cunoşti pe Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu - înseamnă a primi speranţa. Aceasta au înţeles-o bine primii creştini, precum efesenii care, înainte să îl întâlnească pe Cristos, aveau mulţi zei, dar erau fără speranţă. Problema cu care se confruntă cei care sunt creştini de mult timp este aceea că ei aproape au încetat să mai remarce că avem speranţa care vine dintr-o întâlnire reală cu acest Dumnezeu.
Papa aminteşte că Isus nu a adus un mesaj al unei revoluţii sociale şi nu s-a angajat într-o luptă de eliberare politică. El a adus ceva total diferit: o întâlnire cu Dumnezeul cel viu, o întâlnire cu o speranţă mai puternică decât suferinţele sclaviei, o speranţă care a transformat, aşadar, viaţa şi lumea din interior, chiar dacă structurile externe au rămas nemodificate.
Cristos este cel care ne face liberi cu adevărat şi ne oferă o speranţă care este, în acelaşi timp, aşteptare şi prezenţă, deoarece faptul că acest viitor există schimbă prezentul. Sfântul Părinte remarcă faptul că "probabil mulţi oameni resping astăzi credinţa pur şi simplu pentru că nu găsesc atractive perspectivele vieţii veşnice". Papa identifică apoi patru "contexte" pentru învăţarea şi practicarea speranţei.
Primul dintre acestea este rugăciunea. Alături de rugăciune este acţiunea: "Speranţa într-un sens creştin este mereu şi speranţă pentru alţii. Este o speranţă activă, în care ne luptăm pentru o lume mai luminoasă şi mai umană".
Suferinţa este un alt "context" pentru învăţarea speranţei. Cu siguranţă, trebuie să facem tot ce putem pentru a reduce suferinţa, dar nu prin evitarea sau fuga de suferinţă suntem vindecaţi, ci mai degrabă prin capacitatea noastră de a o accepta, de a ne maturiza prin ea şi de a-i găsi semnificaţia prin comuniunea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită. Un alt aspect fundamental este acela al suferinţei cu ceilalţi şi pentru ceilalţi.
În fine, un alt "context" de învăţare a speranţei este judecata lui Dumnezeu. Papa scrie despre convingerea sa că problema dreptăţii constituie argumentul esenţial, sau oricum argumentul cel mai puternic, în favoarea credinţei în viaţa veşnică: "Este într-adevăr imposibil ca nedreptatea istoriei să aibă ultimul cuvânt. Dumnezeu este dreptate şi creează dreptate. Iar în dreptatea lui este de asemenea har. Harul nu anulează dreptatea. Făcătorii de rele, în cele din urmă, nu stau la masa ospăţului veşnic alături de victimele lor fără nici o diferenţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat". O lume fără Dumnezeu este o lume lipsită de speranţă.
Postul mare în viaţa preotului a fost cea de a doua temă prezentată de pr. Andrei Varga, paroh al comunităţii din Văleni. Profitând de perioada Postului Mare, părintele a scos în evidenţă diminuarea importanţei postului de-a lungul timpului. Dacă în trecut postul era mult mai sever şi trăit cu mai multă frică de Dumnezeu, astăzi el se rezumă în mod concret la două zile esenţiale: Miercurea Cenuşii şi Vinerea Mare, zile de post şi de abstinenţă.
Biserica propune 40 de zile de post, acest număr având o bogată simbolistică: 40 de ani petrecuţi în pustiu; 40 de zile petrecute de Moise pe Muntele Sinai; 40 de zile petrecute fără mâncare şi băutură de Abraham când îl ducea pe Isaac să-l jertfească Domnului; 40 de zile de post în pustiu ale lui Isus etc.
Vechiul Testament prezenta postul ca renunţarea la mâncare şi băutură pentru un timp limitat pentru a exprima durerea spiritului. În alt context, postul poate fi privit ca o pedeapsă pe care şi-o aplică creştinul sieşi. Profeţii sunt cei care au afirmat că fără o conduită morală conformă credinţei, postul este zadarnic.
Noul Testament ne prezintă mai multe exemple de post. Fariseii posteau luni şi joi. Profetesa Ana se ruga în templu şi postea aşteptând venirea lui Mesia. Dar Cristos este cel care oferă paradigma şi finalitatea postului. Deşi avea un program foarte încărcat, deşi poate uneori nici nu avea timp să mănânce într-o zi mai nimic, predicând împărăţia lui Dumnezeu mulţimii, totuşi, el îşi face timp pentru a se pregăti mai temeinic pentru misiunea sa, retrăgându-se în pustiu pentru a aduce binecuvântarea cuvintelor Tatălui asupra cuvintelor lui, împlinind planul său de mântuire.
Preotul este chemat să îşi însuşească această atitudine a lui Isus faţă de post. Fără acest timp de pregătire sufletul preotului se face arid asemenea pământului ars de soare care nu primeşte apă la timpul potrivit. Episcopul Johannes Scheffler, mort în anul 1952, scrie în cartea sa Preotul: "Un om decăzut, care se bazează numai pe satisfacerea poftelor, nu poate fi păstor de suflete şi nici cel care nu este serios, care nu se mortifică pe sine pentru oameni prin muncă, post şi rugăciune nu va putea să întoarcă la Dumnezeu multe suflete. Această lecţie am primit-o de multe ori în decursul istoriei". Acum, în timpul Postului Mare, ne-o învaţă Isus în pustiu. S-o întipărim bine în suflet, iar pe cel ce ne-o dă, să-l adorăm mereu în inimile noastre.
După prezentarea acestor teme s-au luat în discuţie şi alte probleme care, prin rezolvarea lor, ne pot întări în credinţă pe toţi. Părintele decan a accentuat ideea că Liturghia în general şi mai ales cea duminicală nu trebuie să pară o satisfacere a unui precept sau a unei obligaţii. Persoanele consacrate care lucrează în parohii să nu se mulţumească numai cu participarea la o sfântă Liturghie, în special duminica, dar să facă din participarea şi la alte Liturghii o bucurie şi o recunoştinţă adusă Domnului pentru acest dar mare. Sunt mulţi creştini care ne-o iau înainte în aceasta privinţă. Sunt îndemnaţi toţi să fie exemple pentru comunitatea pe care o păstoresc şi o slujesc.
În a doua parte a Enciclicei Spe Salvi se vorbeşte, aşa cum am amintit mai sus, despre locurile speranţei: rugăciunea, suferinţa, judecata finală. S-a luat în discuţie suferinţa ca stare de durere, dar şi ca moment de purificare şi întărire în credinţa personală şi a Bisericii în general. De suferinţă au curaj să vorbească cei care sunt sănătoşi. Cei care sunt în situaţia de a suferi nu mai au nevoie de predici legate de suferinţă. Ei înşişi sunt o predică. Părintele Vasile Rediu a întărit aceste lucruri cu exemplul unui preot, Mihoc, înmormântat la Iugani, care, de pe patul spitalului i-a trimis PS Petru Pleşca, cu ocazia zilei sale de naştere, o ilustrată pe care a scris aceste cuvinte memorabile: "Preasfinţite, vă ofer un ceas din suferinţa mea zilnică atât pentru binele Sfinţiei voastre, cât şi pentru toate sufletele pe care le conduceţi".
În final, preoţii au fost rugaţi să trimită la centrul decanal datele hramurilor fiecărei parohii pentru a se evita suprapunerile şi, mai ales, pentru o mai bună organizare a Liturghiilor cu ocazia acestor manifestări de întărire a credinţei poporului. S-a insistat ca preoţii să comunice datele de naştere şi zilele onomastice pentru a întări cât mai des comuniunea sacerdotală din decanat.
Şedinţa s-a încheiat cu rugăciunea Angelus şi cu o mulţumire adusă părintelui Vincenţiu Burlacu, cel care a ridicat biserica din Horgeşti, dar şi părintelui paroh actual, Lucaci Emil, care a găzduit şedinţa decanală şi s-a dovedit a fi un preot mereu disponibil la a dezvolta comuniunea sacerdotală.
Pr. Marius-Gabriel Catrinţaşu
