sapientia - Leon al XIV-lea.jpg

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Leon al XIV-lea, portretul unui papă peruan, scrisă de Véronique Lecaros și César Piscoya și tradusă în limba română de Daniela Floareș. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în format 14x20 cm, are 260 de pagini și poate fi procurată de la Librăria „Sapientia”, precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 35 lei.

În seara primei sale apariții la balconul Vaticanului, Leon al XIV-lea s-a prezentat ca „fiu al sfântului Augustin”, o modalitate inspirată de a transcende identitățile naționale și de a se afirma catolic, moștenitor al unui părinte al Bisericii care a influențat probabil cel mai profund Occidentul creștin.

În august 2024, cardinal fiind, în timp ce servea în calitate de prefect al dicasterului episcopilor și vizita Parohia augustiniană „Sfântul Iuda” din Chicago, de care fusese responsabil la scurt timp după hirotonirea sa preoțească, i-a acordat un interviu lui Martin Edward P. În acest interviu, a declarat: „Sunt augustinian, iar acest lucru a jucat un rol central în viața și în formarea mea”. De la o vârstă fragedă, a urmat cursurile unor instituții ale congregației augustiniene. După ce a studiat la seminarul minor augustinian și a obținut o licență în matematică și filosofie la Universitatea Villanova, singura universitate catolică augustiniană din Statele Unite, a intrat în noviciat la Chicago în 1977, în „provincia” din Midwest, numită Maica Bunului Sfat.

Ordinul Sfântului Augustin este cunoscut în latină sub numele de Ordo Sancti Augustini, de unde și abrevierea O. S. A., după numele membrilor săi. Este un ordin călugăresc catolic cerșetor de drept pontifical. A fost fondat în 1243, la scurt timp după Ordinul Franciscan și cel Dominican. Cu aprobarea Papei Inocențiu al IV-lea, primele comunități au adoptat Regula sfântului Augustin, scrisă de doctorul Bisericii la sfârșitul secolului al IV-lea.

Comunitățile s-au ocupat de predicare și de educarea noilor clase urbane. Au păstrat amprenta originilor lor contemplative. Rugăciunea regulată a Orelor (Laude, Ora Medie, Vespere și Completoriu) imprimă încă ritmul comunităților augustiniene. Mai mult, frații ordinului promovează sistematic învățarea. Și în acest sens, ei sunt moștenitori fideli ai sfântului Augustin, una dintre poruncile lui fiind „a înțelege pentru a crede, a crede pentru a înțelege”, rezumată în mottoul fides quaerens intellectum (credința în căutarea inteligenței), care i-a călăuzit întreaga viață.

Mulți călugări augustinieni s-au distins ca profesori. Botanistul austriac Johann Gregor Mendel, prin lucrările sale despre mazăre, a revoluționat genetica în secolul al XIX-lea. În sfera religioasă, Martin Luther, membru al ordinului și profesor de Sfânta Scriptură, rămâne, desigur, foarte prezent în conștiința publică, chiar dacă amintirea sa nu este una universal apreciată.

Mottoul ordinului, Anima una et cor unum in Deum [„Un suflet și o inimă întoarse spre Dumnezeu”], reflectă primele rânduri ale unei reguli scrise de sfântul Augustin, care, la rândul ei, reia o formulă celebră din Faptele Apostolilor (4,32), care se referă la viața armonioasă a primelor comunități creștine, anima una et cor unum [„un suflet și o inimă”], scrisă de sfântul Augustin.

Principalele elemente ale blazonului – o inimă străpunsă și o carte care poate fi deschisă sau închisă, simboluri ale ordinului augustinian – corespund unor momente- cheie din viața sfântului Augustin și din convertirea sa. Cartea închisă sau pe jumătate deschisă, uneori însoțită de inscripția Tolle, lege [„Ia și citește”], se referă la momentul crucial al convertirii sale (Confesiuni, VIII, 29). În timp ce sfântul Augustin încă ezita și era sfâșiat între aspirațiile sale spirituale și „plăcerile bunurilor lumești”, în mijlocul unei lupte spirituale, așa cum avea să fie numită mai târziu, a auzit vocea unui copil, ce repeta întruna Tolle, lege. A interpretat aceste câteva cuvinte ca pe o „poruncă divină” și le-a ascultat. A deschis scrisorile sfântului Paul și a dat peste pasajul care îl invita să se „îmbrace cu Domnul nostru Isus Cristos” și „să nu aveți grija trupului”. Aceste câteva cuvinte au marcat convertirea sa.

Celălalt simbol augustinian, inima străpunsă, se referă la deznodământ, la momentul în care sfântul Augustin își abandonează definitiv munca de învățător. El își exprimă astfel starea de spirit: Sagittaveras tu cor nostrum caritate tua” ([„Ne-ai străpuns inimile cu săgețile iubirii tale”], Confesiuni, IX, 3). Aceste simboluri sunt în mod clar înrădăcinate în parcursul vieții și spiritualității sfântului Augustin și sunt pentru frații augustinieni prilej constant de meditație.

Ca o expresie a acestei filiații, Leon al XIV-lea, care a păstrat aceeași stemă pe care o avea la Chiclayo, a încorporat în blazonul său principalele teme spirituale ale Ordinului Augustinian. De altfel, toți episcopii își aleg blazonul ca expresie a priorității lor pastorale. A doua secțiune a blazonului lui Leon al XIV-lea prezintă simbolurile caracteristice augustinienilor: o carte închisă, deasupra căreia se află o inimă străpunsă. Prima secțiune prezintă floarea de crin, simbolul marian prin excelență, o referință la una dintre componentele spiritualității ordinului. Într-adevăr, încă din secolul al XIII-lea, în Italia, augustinienii au fost responsabili pentru bazilica din Genazzano, care adăpostește fresca Maicii Domnului a Bunului Sfat. Călugării augustinieni au răspândit devoțiunea față de această invocație mariană în întreaga lume. În timpul uneia dintre primele sale călătorii, Leon al XIV-lea s-a rugat în fața frescei Fecioarei Bunului Sfat. De asemenea, trebuie să ne amintim că provincia augustiniană Chicago, din care provenea Fray Roberto, poartă numele de „Sfânta Fecioară a Bunului Sfat”. Devoțiunea mariană, în forma sa bazată pe înțelepciune și meditație, se potrivește cu spiritualitatea augustinienilor și reprezintă, de asemenea, o dimensiune personală pentru Leon al XIV-lea.

Mottoul lui Leon al XIV-lea reflectă accentul pus de augustinieni pe spiritualitatea comunitară armonioasă: In illo uno, unum, care se traduce literal prin „în Cel care este unul, să fim una” și, mai precis, „în Cel unic Cristos, să fim una”. Această expresie provine din comentariul sfântului Augustin la Psalmul 127. Acest psalm face parte din grupul celor 15 „cântări ale treptelor” care erau cântate când pelerinii israeliți parcurgeau distanța până la Ierusalim pentru a se duce la templu. Psalmul 127 este remarcabil pentru lauda sa adusă harului divin care îi însoțește și îi protejează pe „cei iubiți”.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, de la prima sa apariție la balconul Vaticanului, a rupt tradiția și s-a adresat credincioșilor Diecezei de Chiclayo în spaniolă, un alt exemplu al modului său de a-și exprima prietenia. El a salutat „iubita sa Dieceză de Chiclayo, din Peru, unde un popor credincios l-a însoțit pe episcopul său, i-a împărtășit credința și a dăruit atât de mult pentru ca Biserica lui Isus Cristos să existe în continuare”.

Véronique Lecaros, César Piscoya

* * *

sapientia - Cine sunt eu.jpg

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Cine sunt eu? Devenire de sine, nu optimizare de sine, scrisă de Anselm Grün și Hsin-Ju Wu și tradusă în limba română de pr. Cristian Bîrnat. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în format 14x20 cm, are 122 de pagini și poate fi procurată de la Librăria „Sapientia”, precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Întrebarea despre propria identitate îi preocupă astăzi pe mulți oameni, în diferite etape ale vieții. „Devino tu însuți și iubește-te pe tine însuți”: acest îndemn se înscrie în curentul dominant al vremii noastre. El ridică însă și întrebări: Cum pot deveni eu însumi fără să-mi pierd capacitatea de a relaționa? Cum pot deveni eu însumi și, în același timp, să fiu plăcut și apreciat? Cum pot rămâne autentic și, totodată, să-mi dezvolt reziliența psihică și socială? În societățile orientate spre colectiv, mai ales în Asia, oamenii trăiesc puternic tensiunea dintre devenirea de sine și păstrarea legăturii cu ceilalți. În Asia, dorința de a rămâne fidel propriei persoane este adesea privită ca o formă de egoism.

Se observă și o altă tendință. Tinerii folosesc astăzi adesea ideea de „descoperire de sine” ca pretext pentru refuzul de a-și asuma răspunderea față de ei înșiși și față de comunitate. Mai ales între optsprezece și douăzeci și patru de ani, se învârt în jurul întrebării: „Cine sunt eu?” În familie și în anii de școală, rolul lor era, într-o anumită măsură, clar. Când încep studiile sau intră în câmpul muncii, trebuie să se redefinească. Cum se definesc acum?

Optimizarea de sine este o temă importantă, iar aceasta îi privește și pe adulți. Pe rețelele sociale se vorbește mereu despre a face totul și mai bine, despre a urca tot mai sus.

La mijlocul vieții apare din nou întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu cel care are succes în profesie, și-a întemeiat o familie și își câștigă existența? Sunt doar sarcina pe care o îndeplinesc sau rolul pe care mi-l asum? Cine sunt eu, de fapt? Iar la bătrânețe, întrebarea capătă din nou o altă formă: Cine sunt eu când nu mă mai pot defini prin profesia mea? Când sunt pur și simplu eu însumi? Am făcut cu adevărat totul cum trebuie sau am trăit pe lângă mine însumi? Care este esența persoanei mele? Care este sinele meu adevărat?

„Cunoaște-te pe tine însuți”, gnōthi seautón, este inscripția de pe templul lui Apollo din Delphi și exprimă altceva decât optimizarea de sine. Primul pas este să mă cunosc cu toate înălțimile și adâncimile mele, cu punctele tari și cu slăbiciunile mele, să-mi cunosc ființa. Cunoașterii i se adaugă devenirea. De aceea, poetul grec Pindar completează îndemnul prin cuvintele: „Devino ceea ce ești”.

Gnōthi seautón: cele două cuvinte pot fi înțelese în mai multe feluri. Mai întâi, ele ne cer să recunoaștem tot ceea ce se află în noi, gândurile și sentimentele noastre. Suntem chemați să ne cunoaștem și trupul, precum și felul în care reacționează la experiențele trăite cu noi înșine și cu ceilalți. Pentru monahii din vechime, cunoașterea de sine însemna familiarizarea cu propriile pasiuni și cu „demonii” care încearcă să ne împiedice să ajungem la miezul cel mai adânc al ființei noastre.

Cunoașterea de sine înseamnă și să-mi recunosc propria identitate. Cine sunt eu cu adevărat? Ce mă definește? Care este taina persoanei mele? Care este sinele meu adevărat? Pentru filosofia stoică, autos este sanctuarul lăuntric al omului, sinele său adevărat, liber de influențele exterioare. Verbul grecesc gignōskein înseamnă atât „a cunoaște”, cât și, mai ales, „a înțelege”; el exprimă și familiaritatea cu ceva. Cunoașterea de sine depășește astfel planul pur intelectual și presupune o relație profundă și iubitoare cu propriul sine, cu nucleul cel mai adânc al persoanei.

În această carte, termenul ego desemnează întotdeauna latura negativă a eului. Egoul este alcătuit din imaginile pe care le avem despre noi și este influențat și din exterior. Sinele, în schimb, este simțirea lăuntrică a ceea ce suntem cu adevărat. Egoul simte nevoia să se umfle și este adesea legat de sentimente de inferioritate. Sinele este centrul cel mai adânc al persoanei. Psihologia cunoaște mai multe accepții ale termenilor eu, ego și sine; în această carte ne orientăm după înțelegerea lui C. G. Jung.

Constrângerea optimizării de sine îi conduce pe mulți la suprasolicitare și epuizare. Își propun prea mult în sport, la studii, în profesie și în încercarea de a trăi într-un mod absolut sănătos. În cele din urmă, se învârt mereu în jurul propriei persoane și nu ajung niciodată în punctul în care să simtă că sunt suficienți sau cu adevărat mulțumiți. Ceilalți par mereu mai avansați pe drumul lor. De aceea, le este greu să se accepte așa cum sunt. Se pun constant sub presiunea de a realiza mai mult, de a se prezenta într-o lumină și mai bună și de a-i depăși pe ceilalți. Rețelele sociale alimentează toate acestea prin imagini perfecte și prin nenumărate „provocări”, în care până și copiii ajung să concureze între ei și să-și imite modelele. La cei care au succes, optimizarea de sine poate duce la aroganță. Se consideră superiori „oamenilor obișnuiți”, îi privesc de sus și îi disprețuiesc pe cei care nu urmează același drum.

Devenirea de sine, pe care C. G. Jung o considera ținta vieții omenești, ne eliberează de presiunea de a ne conforma unui tipar prestabilit și de a urmări anumite obiective exterioare, precum succesul, recunoașterea, sănătatea, forma fizică ori perfecțiunea. Accentul cade tot mai puțin pe ceea ce trebuie să obțin și tot mai mult pe devenirea a ceea ce sunt cu adevărat. Această orientare reduce presiunea și suprasolicitarea: cu cât trăiesc mai mult în acord cu mine însumi, cu atât devin mai liniștit și mai senin, mai liber și mai iubitor. Devenirea de sine înseamnă să mă apropii de felul în care m-a gândit Dumnezeu și să dau formă chipului pe care el l-a așezat în mine. Drumul acesta mă menține viu și îmi dă curajul de a fi cu adevărat autentic.

Anselm Grün, Hsin-Ju Wu

* * *

Leon al XIV-lea, portretul unui papă peruan
Véronique Lecaros, César Piscoya, Ed. „Sapientia”, 2026, ISBN 978-606-578-646-2, 14x20 cm, 260 p., 35 lei

Cine sunt eu? Devenire de sine, nu optimizare de sine
Anselm Grün, Hsin-Ju Wu, Ed. „Sapientia”, 2026, ISBN 978-606-578-647-9, 14x20 cm, 122 p., 25 lei

* * *

Aceste cărți, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor poștale aferente expedierii):

De la Librăria „Presa Bună”:

*

De la Librăria „Sapientia”:

  • prin poștă: Librăria „Sapientia”, Str. Th. Văscăuțeanu, nr. 6; 700462-Iași
  • prin e-mail: [email protected]
  • prin telefon: 0754.826.814
  • prin website (online): www.editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
  • direct din Librăria „Sapientia” din Iași (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași)
  • sau la librăriile catolice partenere

* * *

Vă invităm să accesați pagina „Noutăți editoriale” pe www.ercis.ro

Articol etichetat cu:

Editura Sapientia Librăria "Sapientia" spiritualitate spiritualitate creștină carte catolică Dezvoltare personală autostimă Academia Catolică Sf. Augustin