Flavian are 8 ani. Încă nu a făcut prima sfânta Împărtăşanie, nu îşi aminteşte să mai fi fost vreodată la slujba de Paşte de la miezul nopţii şi nici să fi văzut celebrul film "Isus din Nazaret" în regia lui Franco Zefirelli. Anul acesta pentru el Învierea este mai vie ca oricând. E mai mare. O înţelege mai bine. Vrea să o înţeleagă şi mai bine. Şi-mi lasă sentimentul că vrea să o trăiască din toată fiinţa.
În Sâmbăta Mare, în faţa televizorului, pe TVR 2, Flavian soarbe din priviri fiecare cadru al filmului. E uimit, se întristează, se revoltă. Începe să plângă când Pilat se spală pe mâini şi şi dă seama că Isus practic nu mai are absolut nici o scăpare. Suferinţa lui Isus înălţat în batjocură pe lemnul crucii i se strânge în jurul gâtului ca un laţ care-l asfixiază. Lacrimile îi alunecă pe obraz una după alta. "Dacă aş fi Dumnezeu probabil m-aş răzbuna pe oameni. I-aş pedepsi!", exclamă el suspinând. Alături de el, bunica Cici, tata şi bunicul Mircea îi spun că Învierea ne demonstrează exact contrariul. Flavian tace. "Dumnezeu e altfel", îşi spune încet, mai mult pentru sine, supărat că n-a înţeles din prima această minune.
Minutele se scurg şi ceasul mai are un pic până să bată miezul nopţii. Laura, sora lui mai mică, doarme. El însă vrea să meargă la slujba de Înviere, să primească lumina şi apoi să treacă pe la cimitir pentru a nu o lasă pe bunica Felicia, străbunica lui, "să stea pe întuneric". Şi-a dozat forţele de dimineaţă şi îşi alungă cu mâinile somnul din pleoape spunându-ne că are ochişorii uşor umflaţi din cauza lacrimilor.
Filmul e pe sfârşite. Maria Magdalena vine în mijlocul apostolilor să-i anunţe că "Domnul nu mai este în mormânt. A înviat!" Flavian ar vrea să plece la slujbă, dar ar vrea să vadă şi sfârşitul filmului. "Da, chiar nu mai este în mormânt", exclamă el din vârful patului, adresându-i-se lui Petru, al cărui chip neîncrezător rămâne câteva clipe pe ecran. Ca să nu piardă filmul, Flavian se încalţă în faţa televizorului. A fugit după ghetuţe mai repede ca niciodată şi îşi înnoadă şireturile fără să bage de seamă că nu se ţin. "Aş vrea să văd cum se termină!", declară el rugător în faţa noastră, care stăm îmbrăcaţi şi-l aşteptăm să se îmbrace. "Hai că vedem continuarea la biserică", îi spun îngăduitor. Se uită la mine lung, realizează o clipă mai târziu că am dreptate şi se ridică.
Lumină din lumină
Biserica este arhiplină. Cu greu ne găsim un loc, la mansardă. Flavian e supărat că nu vede prea bine altarul şi se frăsuie. Mă roagă din priviri să-l las să meargă în faţă. Mă fac că nu-l văd, dar el nu se lasă. Mă trage de mânecă şi începe să vorbească. "Vreau în faţă!" Îl las să plece şi-l urmăresc din priviri. Deranjează oamenii cerându şi scuze. E conştient că nu e prea frumos ce face, dar el vrea să vadă cu ochii lui, vrea să fie un martor al Învierii.
Rugăciunile şi cântările se succed. Preotul spune să luăm lumânările în mâini şi să venim să luăm lumina. Flavian o zbugheşte să-şi ia lumânarea pe care i-am pregătit-o de acasă. Aici, la mansardă, nimeni nu are încă lumânarea aprinsă, deşi jos lumina se răspândeşte cu repeziciune. Văd cum nerăbdarea îi cuprinde sufletul. Spre deosebire de noi, cei mari, care stăm, Flavian se agită. În cele din urmă zăreşte lumânări aprinse în mâinile oamenilor care sunt afară. Se aduce la fereastră şi începe să strige "Domnu'! Domnu'!" Mărunţel, în faţa ferestrei care e de două-trei ori cât el, Flavian continuă să strige de cel puţin vreo zece ori, până când se face auzit. Întinde lumânarea stinsă, o primeşte aprinsă şi chipul i se luminează. E fericit. A primit lumina. Are în mâini lumina Învierii! E atât de bucuros şi în acelaşi timp atât de temător că ar putea să o piardă printr-o mişcare bruscă, încât nici nu are curajul să păşească. De la lumânarea lui se aprind lumânările din jur. Un copil de 8 ani ne-a dăruit în această noapte sfânta lumină a Învierii.
Slujba continuă. La Evanghelie mă aplec spre urechea lui şi-i spun: "Acum ai să afli sfârşitul filmului". Zâmbeşte o clipă, apoi se concentrează. Soarbe cuvintele preotului amintindu-şi scenele din film. Iar în mintea lui, recompune scenele pe care n-a mai apucat să le vadă.
Cu moartea pe moarte cântând
Ceremonia e pe sfârşite. Preotul anunţă că vom pleca în procesiune cântând şi purtând lumina Învierii pe străzi. Flavian nu prea ştie ce înseamnă asta, însă nu are nevoie de explicaţii. Marea de oameni se pune în mişcare, iar el li se alătură purtând lumânarea lui. E atât de atent la lumina lui, încât nici nu se uită pe unde calcă. Îl ghidonez cu o mână de la spate şi-l învăţ cum să facă un căuş din podul palmei pentru a-şi ţine lumânarea aprinsă. Merge încet, dar sigur. Spre deosebire de mine, care ştiu că mi-aş putea aprinde oricând lumânarea dacă vreo adiere de vânt ar stinge-o, Flavian este hotărât să păstreze neatinsă lumina pe care a primit o. Ambiţia lui mă duce cu gândul la păcatele mele. Probabil uneori sunt prea slabă în faţa ispitelor, spunându-mi că oricând mă pot duce în faţa scaunului de spovadă. Fără să vrea, Flavian îmi dă o lecţie. Înaintez în procesiune, gândindu-mă la ceea ce spunea Isus despre copii: "Dacă nu veţi fi ca ei, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!" Atentă la drum, la gropi, la bălţile pline cu apă, la noroi, la Flavian, lumânarea mea se stinge de vreo două ori. Liturghia se termină. Spre deosebire de mine, Flavian încă are încă în mâini lumina pe care a primit o în biserică.
În drum spre casă îi propun să cântăm "Cristos a Înviat!". Dă tonul imediat şi glasurile noastre se unesc în rugăciune. La un moment dat se opreşte brusc. "Mamă, tu ştii, când eram mic nu am înţeles versurile cântecului asta: în loc să spun "cu moartea pe moarte călcând", eu spuneam "cu moartea pe moarte cântând".
Flavian a fost singurul dintre noi a cărui lumânare nu s-a stins niciodată până acasă.
Mihaela Osoianu-Berneagă
