Câţiva dintre diaconii care au fost hirotoniţi în cadrul ceremoniei prezidate de PS Petru Gherghel în catedrala nouă din Iaşi, în ziua de 8 decembrie, îşi prezintă impresiile în urma acestui pas hotărâtor din viaţa lor, în drumul spre primirea sacramentului Preoţiei.
*
Am privit şi eu deunăzi la alţii care ajunseseră să facă acest pas şi mă întrebam curios ce se petrece în sufletul lor. Iată că acum pot da eu însumi mărturie despre trăirile unui astfel de eveniment, convins fiind totuşi că misterul si harul ce ne-a condus pe toţi la altar va rămâne încă mult timp, poate pentru totdeauna, învăluit în inefabil. Trei lucruri aş dori să vă împărtăşesc.
Mai întâi faptul că suntem nespus de fericiţi, iar acest lucru îl pot înţelege mai ales cei care au trăit şi ei această bucurie. Dincolo de frumuseţea şi importanţa în sine a sărbătorii şi a sfinţirii noastre întru diaconat, evenimentul capătă o rezonanţă deosebită, deoarece încununează şi eforturile noastre începute în urmă cu 10 ani, atunci când am intrat la Seminarul mic (pentru că toţi am trecut pe la Seminarul mic, 5 la Oneşti, iar 9 la Bacău, ceea ce spune mult).
În al doilea rând trebuie să mărturisesc că, pentru prima oară, am înţeles cu adevărat ceea ce am intonat cu toţii la psalmul responsorial: "Am văzut, Doamne, minunile iubirii tale". Într-adevăr, "mari lucruri a făcut Domnul cu noi; ne e inima plină de bucurie!" Dacă privesc în urmă şi mă gândesc mai ales la cei 10 ani de seminar, nu pot decât să recunosc cât de mult a făcut providenţa pentru noi. Şi ştim şi recunoaştem că, pe cât de mare e darul primit, pe atât de mare e nevrednicia noastră. Nu putem decât să fim recunoscători pentru aceasta lui Dumnezeu, căci ne-a ales fără vrednicia noastră. De aceea, în zadar va căuta cineva o explicaţie logică pentru drumul nostru şi tot în zadar va căuta acum şi schimbări "ontologice" în noi. Sfântul Toma de Aquino spunea foarte bine că "harul nu substituie natura, ci o presupune şi o perfecţionează", lucrul valabil şi în cazul nostru. Dintr-un anumit punct de vedere, vrem să rămânem pentru cei din jur "aceiaşi". Avem însă de acum un motiv în plus, ceva ne obligă de acum pe plan intern şi mai mult să facem eforturi mai consistente pentru a reduce distanţa dintre aparenţă şi esenţă, între cei care ne-am dori şi ar trebui să fim şi cei care suntem în realitate. Acesta cred că este un punct important, definitoriu pentru noi, cu atât mai mult cu cât diaconatul este o slujire, o mărturie în favoarea şi pentru ceilalţi. Cea mai bună predică e exemplul practic: aceasta e provocarea cea mai mare a diaconatului.
În ultimul rând, aş mai dori să recunosc faptul că acest moment m-a făcut să conştientizez mai bine faptul că mai avem mult de recuperat şi de lucrat la nivel relaţional, la "a fi om al lui Dumnezeu între/pentru oameni". Sfinţirea noastră ca diaconi ne-a făcut în mod implicit să aderăm la o nouă familie (a clerului) şi să lăsăm "la o parte" vechea noastră familie. E cumva o ruptură. Astăzi se vorbeşte mult de fraternitatea sacerdotală. Avem însă mult de lucru pentru a trăi de facto această realitate, pentru ca să ne simţim bine în această nouă familie ori să formăm noi înşine, noii diaconi, o familie, în care să ţinem unii la alţii şi să fim măcar prieteni, dacă nu fraţi. Se spune că odată s-au întâlnit doi rabini ce se cunoşteau de foarte multă vreme. Primul i-a reproşat însă celui de-al doilea: "Tu nu îmi eşti prieten adevărat, căci nu ai citit în sufletul meu care este suferinţa mea şi nu m-ai ajutat!" Celălalt a replicat: "Tu eşti cel care nu îmi eşti prieten adevărat, căci nu mi-ai spus care este suferinţa din sufletul tău, pentru ca să te ajut!" Să ţinem aşadar unii la alţii, căci am simţit acum în mod particular cât de mult ţine Dumnezeu şi Sfânta Fecioară Maria, Maica preoţilor, la noi!
Aşadar, suntem foarte fericiţi şi recunoscători pentru darul primit deşi suntem conştienţi de nevrednicia noastră, dar nu suntem la capăt de drum: avem nevoie de ajutorul şi rugăciunile "fraţilor noştri". Domnul să ne ajute să nu uităm niciodată această zi, pentru ca să-l lăsăm totdeauna pe Duhul său să lucreze prin noi şi să înfăptuiască şi alte minuni ale iubirii sale.
Diac. Claudiu Budău ("Sf. Cruce"-Bacău)
*
Acum, când sfinţirea mă învăluie încă în aura sa divină, inima îmi cântă de bucurie şi plutesc nestingherit printre nori şi stele, diaconatul îmi apare ca evenimentul spre care am năzuit dintotdeauna şi teama reală în a-l accepta piere în uitare. Punându-l pe Dumnezeu în centrul acestei decizii şi aruncându-mă în abisul iubirii sale, slujirea şi dăruirea totală a vieţii devin posibile, deşi timpul de astăzi, printre ai cărui fii mă număr, încearcă prin toate mijloacele să-mi dovedească contrariul. Astfel, n-am altă dorinţă decât să încep a transforma litera scrisă în literă vie şi să am curajul de "a vorbi" prin fapte despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu în viaţa mea şi a tuturor făpturilor umane.
Diac. Emanuel Bejenaru (Păcuri-Dofteana)
*
Ziua sfinţirii întru diaconat mi-a umplut inima de o bucurie imensă, pentru că prin da-ul rostit în faţa episcopului şi a întregii Biserici mi-am putut exprima hotărârea sinceră de a mă consacra total lui Dumnezeu şi de a fi slujitor în Biserica lui Cristos până la sfârşitul vieţii mele. Faptul de a deveni ucenic al lui Isus, de a da mărturie despre Lumină prin vestirea evangheliei şi de a fi un adevărat slujitor în mijlocul comunităţii cred că mă va ajuta să înţeleg mai profund valoarea altarului de jertfă, a cuvântului lui Dumnezeu, a rugăciunii, şi a aproapelui. Fie ca bucuria consacrării mele totale în slujba lui Cristos şi a Bisericii să nu înceteze niciodată şi să fie pentru mine un imbold spre o viaţă sfântă.
Diac. Emanuel Imbrea (Săbăoani)
*
"Ce poate fi mai frumos decât să auzi chemarea Domnului şi să parcurgi acelaşi drum împreună cu Cristos? Cred că această întrebare s-ar constitui ca şi răspuns la evenimentul trăit în ziua sfinţirii mele ca diacon. Într-adevăr, este o mare binecuvântare şi un mare privilegiu pe care Dumnezeu, prin intermediul Bisericii, îl face, de a alege dintre oameni slujitori, împărţitori ai cuvântului său. Însă, în acelaşi timp, diaconia cere şi o exigenţă, o fidelitate, responsabilitate de a duce omului, prin slujire, mesajul iubitor şi plin de speranţă al Domnului.
Sigur că am rămas uimit şi copleşit în faţa acestui mare dar prin primirea primei trepte preoţeşti, cea a diaconatului, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru nenumăratele sale binefaceri pe care mi le-a făcut şi le face Bisericii întregi. Pornesc în acest tainic itinerar de credinţă şi de slujire sperând să fiu de folos poporului lui Dumnezeu".
Diac. Marian Benchea (Bacău - "Sfânta Cruce")
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 8 decembrie: Iaşi: 15 noi diaconi (FOCUS).
