Crăciunul la Torino, punte între trecut şi viitor
Şi în acest an, mulţi români s-au pregătit şi au trăit zilele de sărbătoare ale Crăciunului în diaspora, departe de casa părintească. O alegere de cele mai multe ori "obligată": nevoia de a păstra locul de muncă, puţinele zile de concediu, poate chiar lipsa mijloacelor financiare care să permită o călătorie, au contribuit la decizia de a rămâne la Torino pentru Sfintele Sărbători ale Crăciunului.
Dar chiar şi aici, pe meleaguri străine, bucuria Naşterii Domnului a depăşit tristeţea de a fi departe de casă.
Pregătirile în comunitatea catolică românească din Torino au început cu misiunile populare vineri, 19 decembrie, învăţăturile fiind ţinute de către părintele profesor Lucian Păuleţ, de la Seminarul Mare din Iaşi. Totodată, pe toată perioada sărbătorilor, comunitatea din Torino s-a bucurat şi de prezenţa părintelui Cristian Mîrţ, formator şi spiritual la Seminarul Franciscan din Roman, disponibil pentru a-i împăca cu Dumnezeu pe mulţi dintre noi prin sacramentul Spovezii. Zile de har şi reînnoire sufletească, zile în care predicile părintelui Lucian Păuleţ au răsunat în inimile celor prezenţi.
Începând chiar din prima zi a misiunilor, am făcut cunoştinţă cu o altă faţă, mult mai profundă, a Iertării, cea mai grea sarcină în creştinism, dar însăşi esenţa acestuia, carte de identitate a creştinilor. Cu siguranţă deloc la îndemână, câteodată chiar piatră de poticnire. De aceea părintele Păuleţ ne-a prezentat decalogul iertării:
1. Iertarea nu este uşoară, nu are soluţii rapide. Pentru rănile adânci mai ales, nu putem ierta singuri, ci este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
2. A ierta nu înseamnă a uita, ci a da voie inimii să se transforme: iertăm şi dăm drumul poverii, nu o cărăm în spate, căci este nesănătos, trupeşte si sufleteşte, să continuăm a purta povara neiertării. Trecutul trebuie lăsat în trecut.
3. Iertarea nu înseamnă a fi de acord cu răul.
4. Iertarea nu este indiferenţă, ci responsabilitate: mă opun şi, în acelaşi timp, iert.
5. Iertarea nu înseamnă aprobare.
6. Oamenii sunt întotdeauna mai mult decât greşelile lor. Acceptând adevărul că oamenii au o identitate sacră, creaţi fiind de însuşi Dumnezeu, ne putem da seama că o greşeală nu defineşte întreaga persoană a omului.
7. Iertarea este o altă şansă pentru o persoană căreia îi permitem să o ia de la început, aşa cum o face Dumnezeu cu toţi noi, prin sacramentul Spovezii.
8. Iertarea recunoaşte umanitatea persoanei care a greşit şi mai ales faptul că poate câteodată am contribuit şi noi la ceea ce s-a întâmplat. Dacă noi recunoaştem la Spovadă că am greşit, de ce să nu înţelegem că şi alţii pot fi greşitori ca noi?
9. Iertarea renunţă la dorinţa ca celălalt să dea socoteală, în faţa noastră sau în faţa lui Dumnezeu.
10. Iertarea înseamnă a-i dori binele celui care a greşit, aşa cum ni-l dorim pentru noi, conştienţi fiind că îi putem cere lui Dumnezeu o judecată părtinitoare: "Judecă-mă, Doamne, după mila ta" sau chiar după dorinţa lui Nicolae Steinhardt care spunea: "Sper ca la judecată Dumnezeu să fure un pic la cântar pentru mine".
Iertarea şi rugăciunea ne schimbă din victime în mijlocitori pentru alţii, ne transformă, căci iertarea ne face cu adevărat urmaşi ai lui Isus Cristos.
A doua zi a misiunilor a fost dedicată figurii mamei noastre cereşti: povestea Mariei este cumva şi povestea noastră; chiar şi ei i-a fost teamă: ştim cât de scump a costat-o "Da"-ul său generos, atins totuşi de temeri, dar împodobit de încredere. Măreţia Mariei, după cum ne învaţă marii teologi, stă în faptul că l-a ascultat pe Dumnezeu şi că a trăit după cuvântul său. Ca şi ea, fiecare dintre noi a avut propria bună vestire, am fost aleşi, chemaţi, dar trebuie să facem propriile alegeri, chiar dacă poate, câteodată, avem tendinţa de a da bir cu fugiţii. Aceasta este marea noastră responsabilitate, căci cu harul lui Dumnezeu care este acolo, pentru noi, avem puterea de a alege: drumul în viaţă, binele sau răul, de a iubi sau de a nu iubi, pentru că alegerile sunt cele care ne modelează, ne fac ceea ce suntem. Să ne încredinţăm aşadar Mariei şi să îi cerem ajutorul ca să putem spune şi noi "da", cu încredere şi credinţă în Dumnezeu, şi de ce nu, şi în celălalt. Mesia va veni la noi atunci când vom spune: "Iată slujitorul Domnului, fie mie după cuvântul tău".
Esenţa evangheliei zilei de duminică l-a contemplat pe Emanuel: Dumnezeu cu noi, mai ales în acele momente dificile ale vieţii când facem efortul de a crede. Evanghelistul Matei ni-l prezintă pe Isus care este cu noi, de la început până la sfârşit, mereu fidel, mereu credincios, în întunericul nostru, în poverile noastre: "Eu sunt cu voi întotdeauna până la sfârşitul veacurilor". Dar, pentru a putea crede, avem nevoie, fără doar şi poate, de speranţă.
În anul Jubiliar dedicat speranţei de către Papa Francisc, temă care se potriveşte vremurilor pe care le trăim, este deosebit de important viitorul pe care îl plantăm, pe care îl construim astăzi. Parabola semănătorului, prezentată de către părintele Păuleţ, are multe asemănări cu viaţa noastră: atât de multă risipă, multe eforturi chiar foarte mari şi atât de puţine rezultate. Dar totuşi noi avem obligaţia, în calitate de semănători ai lui Dumnezeu, de a împrăştia seminţele noastre de credinţă, de speranţă şi de iubire, oriunde ne-am afla şi oricui putem, căci fără noi ar fi mai puţină splendoare a lui Dumnezeu în lume. "Dacă am înceta să răspândim seminţele valorilor noastre", dacă nu semănăm ceea ce avem mai valoros în urmaşii noştri, "va veni sfârşitul lumii" (proverb indian).
Liturghiile din ajunul şi ziua Crăciunului, într-o continuare firească a învăţăturilor primite pe parcursul misiunilor, ne-au făcut să retrăim bucuria Naşterii Domnului printr-o nouă perspectivă: sărbătoarea Crăciunului nu este doar sărbătorea bucuriei, a lui Isus născut în iesle, ci şi sărbătoarea noastră, căci "Dumnezeu este noi": prezent în sceneta pregătită cu multă dragoste şi atenţie de către catehete şi copiii de la Prima Sfântă Împărtăşanie, prezent în cântecele impecabil interpretate de corul condus de domnul Ionel Jitaru Sel în colaborare cu părintele diacon Octavian Matei, prezent în toate detaliile şi ornamentele ce au împodobit biserica prin grija doamnei Elizabeta Coşa-Compi, prezent în scaunul de Spovadă împreună cu părintele Cristian Mîrţ, prezent în predicile părintelui paroh Iulian Herciu şi ale părintelui Lucian Păuleţ, prezent în bucuria şi colindele copiilor care l-au întâmpinat şi în acest an pe Moş Crăciun, prezent în pregătirile "de culise" ale părintelui diacon Daniel Mîrţ, prezent chiar şi în intenţia acelui copilaş cu sindromul Down, care nu ezită să le spună lui Iosif şi Mariei, într-o scenetă undeva în America: "Nu este loc la han. Dar puteţi sta la mine acasă!".
Familia, mica biserică, este locul predilect al lui Isus, iar sărbătoarea familiei, prin celebrarea aniversării anilor de căsătorie a zece familii din comunitate, a "închis cercul" acestor sărbători prin importanţa redescoperirii valorii "celuilalt" în viaţa proprie: a-i face loc celuilalt înseamnă a scoate la iveală demnitatea, sensul, iubirea şi bucuria care trebuie să ne însoţească mereu, orientate către iertare, "oxigenul care purifică aerul poluat de ură" (Papa Francisc).
La Mulţi Ani binecuvântaţi românilor de pretutindeni!
Tatiana Ghiurca
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 19-28 decembrie: Crăciunul la Torino, punte între trecut şi viitor
