Colocviu cu cardinalul Julien Ries, fondatorul antropologiei sacrului

Un contact care revelează o realitate superioară
De Roberto Fontolan

Julien Ries s-a născut în 1920 la Arlon, în Belgia. Preot catolic din Dieceza de Namur, este istoric al religiilor şi cel mai mare studios de antropologie religioasă. Timp de peste douăzeci de ani a predat istoria religiilor la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve, unde este acum profesor emerit. A fost creat cardinal de Benedict al XVI-lea în consistoriul din 18 februarie 2012. Editorul italian JakaBook are în desfăşurare publicarea Opera Omnia, al cărui plan prevede unsprezece volume în optsprezece tomuri. În 2009 a donat Universităţii Catolice din Milano biblioteca sa, manuscrisele sale şi corespondenţa pe care a avut-o în decursul anilor cu studioşi din toată lumea: un patrimoniu care constituie, la ateneul milanez, Arhiva Julien Ries pentru antropologia simbolică. Începând din 1982 a participat la numeroase ediţii ale Mitingului pentru Prietenia dintre Popoare care se desfăşoară în fiecare lună august la Rimini. Şi anul acesta (manifestarea se desfăşoară între 19-25 august 2012) este în program o intervenţie a sa intitulată "Homoreligiosus", la 20 august 2012. Interviul s-a desfăşurat în locuinţa sa din Belgia, o casă arhiplină de cărţi, de amintiri şi de proiecte. Şi astăzi profesorul cardinal dedică studiului mare parte din timpul său.

* * *

- Eminenţă, cum s-a născut această pasiune a dumneavoastră pentru studiile cu privire la omul religios?

În 1968 am fost numit profesor de istorie a religiilor la Universitatea Catolică din Louvain. Făcusem studii de teologie şi de orientalism. Teza mea examina anumite texte copte şi influenţa Noului Testament asupra acestor texte. Deci mă dedicasem studiului comparat al textelor religioase egiptene. Odată devenit profesor, a trebuit să înfrunt mari probleme: hinduismul, budismul, islamul, religiile din zona mediteraneană, religiile din Orientul Apropiat, religia egipteană antică. Observam cu studenţii mei erau pasionaţi de aceste teme, studiam întrebările pe care mi le adresau, foarte multe întrebări. O dinamică ce m-a dus tot mai în profunzime. Însă pot adăuga şi că dacă am studiat tema morţii şi nemuririi în religii este pentru că pe vremea aceea cardinalul Ratzinger mi-a trimis cartea sa despre viaţa de dincolo pentru credinţa creştină, "Escatoligia. Moarte şi viaţă veşnică". M-am gândit că ar fi fost important un asemenea studiu despre alte religii. Şi astfel, prin câteva circumstanţe şi munca la universitate am continuat cercetările mele şi am ajuns la o sinteză cu privire la problema omului religios şi a antropologiei religioase. Ce înseamnă sacrul, ce înseamnă omul religios, ce înseamnă antropologia religioasă? Existau studii foarte ample de antropologie socială şi culturală şi de antropologie structurală, dar antropologia lui homoreligiosus nu exista.

- În acest drum lung pe cine aţi găsit ca maeştri şi colegi?

În afară de câţiva profesori ai mei universitari, citez mereu două mari personalităţi din secolul al XX-lea: românul Mircea Eliade şi francezul Georges Dumézil. Sunt cu adevărat cei mai mari, lucrările lor sunt cu adevărat fundamentale. Apoi, în decursul vieţii mele de studios am avut nenumărate ocazii de întâlnire şi de schimb. Sunt deosebit de legat de Italia, unde am participat la foarte multe congrese şi am devenit prieten al regretatului profesor Bianchi. Aici am găsit şi editura mea italiană, JakaBook condusă de SanteBagnoli: a contribuit foarte mult la răspândirea antropologiei religioase. În momentul în care ieşeam la pensie, Bagnoli mi-a propus publicarea Opera Omnia. Spunea că avea să fie un stimulent pentru o nouă generaţie de studioşi ai marilor religii, şi pentru asta am creat şi Arhiva din Milano la Universitatea Catolică "Sacro Cuore". Am ezitat un pic, dar acum, seria fiind începută, trebuie să recunosc că aici la voi am un mare impact. În afară de asta, începe ediţia franceză şi peste puţin timp cea spaniolă.

- În Italia l-aţi cunoscut pe părintele Giussani şi Meeting-ul din Rimini. Ce amintire aveţi despre preotul fondator al asociaţiei Comuniune şi eliberare?

Am auzit vorbindu-se despre părintele Giussani chiar la Meeting-ul din 1982, primul la care participam (cu următorul vor fi optsprezece). Nu cunoşteam mişcarea, însă în săptămâna aceea la Rimini am început să devenim mari prieteni. Părintele Giussani mi-a cerut să trec pe la el la GudoGambaredo, puţin în afara oraşului Milano, unde locuia. Şi aşa am făcut apoi în mod obişnuit, de fiecare dată când veneam în Italia. Am putut să vorbim timp de multe ore. O personalitate excepţională, complet simplă şi accesibilă, dar excepţională. Era astfel prin credinţa sa, prin comunicarea credinţei, prin influenţa sa asupra tinerilor.

- Şi despre ce vorbeaţi aşa de mult?

Despre marile probleme ale Bisericii şi în special despre propunerea mişcării: mă interesa mult pentru că era prima mea întâlnire cu o mişcare bine organizată care înfrunta criza în Biserică. Acest lucru m-a impresionat în 1982, adică faptul că mişcarea Comuniune şi eliberare era răspunsul la revoluţia din 1968. Acest lucru l-am simţit imediat şi apoi am citit că era chiar aşa. Iată pentru ce eram aşa de entuziast.

- Cum aţi urmărit istoria Meeting-ului în toţi aceşti ani? Cum aţi trăit-o?

Prima mea amintire este despre o adunare de tineri entuziaşti, care arătau credinţa lor şi care dădeau mărturia credinţei lor şi care erau o forţă nouă pentru Biserică. În acea vreme am putut să duc câţiva studenţi din mişcare în Belgia şi astfel şi astăzi avem aici Comuniune şi eliberare; mai mult, în următoarele zile voi avea din nou plăcerea să întâlnesc un grup din Bruxelles.

- Care este originalitatea Meeting-ului, care este contribuţia cea mai interesantă pe care manifestarea de la Rimini a adus-o în aceşti peste treizeci de ani de istorie?

Cred că formula, care rămâne mereu aceeaşi dar se schimbă în fiecare an, are ceva original: este o formulă care face alianţă între credinţă şi cultură şi demonstrează că credinţa creştină şi cultura creştină împreună sunt forma unei lumi mai bune.

- În lucrarea dumneavoastră monumentală unul dintre conceptele fundamentale este cel al "hierofaniei": cum îl definiţi?

Trebuie început încercând să înţelegem sacrul. Sacrul este transcendenţa, o realitate care depăşeşte lumea aceasta, dar care se face prezentă în această lume. Cuvântul hierofanie derivă din greacă: sacrul, hieros, se manifestă. Sacrul este perceput de om pentru că se manifestă. Atunci când omul se află în faţa crucii lui Cristos sau a unei statui a lui Buddha sau în faţa unui eveniment religios, omul simte că acolo există ceva ce trece dincolo de ceea ce se întâmplă în lume în mod obişnuit.

- Deci hierofania este un eveniment care excede normalitatea vieţii?

Da, asta este.

- Trebuie s-o înţelegem ca adevărată manifestare a divinului?

A transcendenţei. A divinului în religiile care au concepţia despre o divinitate. În budism, unde nu există concepţia despre o divinitate, sacrul este în însăşi inima budismului, în Nirvana.

- Antropologia religioasă, căreia i-aţi dedicat viaţa contribuind la crearea unei discipline de studii, explorează identitatea lui homoreligiosus. Dar omul este conştient de această dimensiune a sa?

Omul devine religios prin contact cu un eveniment care-i arată transcendenţa. De exemplu, omul primitiv din urmă cu două milioane de ani care-şi ridică privirea spre bolta cerului consideră că există ceva ce se întâmplă acolo sus. Bolta cerului devine pentru el un simbol care-i arată că există ceva dincolo de realităţile din lumea aceasta. Deci datorită faptului că este interpelat de soare, de lună, de astre, acel om devine un homoreligiosus.

- Omul se naşte religiosus? Sau este aşa numai când descoperă asta?

Fiecare om este destinat să devină religios, însă mulţi n-au găsit drumul.

- Cu monoteismele se schimbă ceva în omul religios?

Se schimbă mult pentru că monoteismul este o revelaţie, nu este numai un contact cu ceva superior, cu o hierofanie. Monoteismul este un contact care revelează o realitate superioară. Un contact între Abraham şi Dumnezeul său; un contact între apostoli şi Isus Cristos. Noi suntem într-o altă lume.

- Poate exista o credinţă fără religie? Cu alte cuvinte, putem fi creştini, musulmani sau budişti fără a fi "oameni religioşi"?

Nu. Însuşi faptul că un om este budist, musulman, evreu, creştin, este bazat pe faptul că este un om religios. Deci, prin urmare, trebuie să se descopere, să se definească drept religiosus. De aici importanţa acestei antropologii fundamentale, pe care se altoiesc celelalte antropologii. De exemplu, antropologia hinduistă este complet diferită de antropologia greacă, dar în cele două antropologia religioasă este prezentă.

- Credeţi că în cultura contemporană noţiunea de homoreligiosus este acceptată în mod liniştit?

Este o problemă cu actuala cultură. Pentru aceasta este foarte important să se facă antropologia sacrului: trebuie furnizată omului modern o referinţă sigură ca aceea de homoreligiosus. Acesta descoperă sacrul în itmp ce homoareligiosus pierde sensul existenţei. Este marea diferenţă.

În timp ce pentru oricine este clar să accepte noţiunea de homofaber, pentru ce este aşa de dificil de acceptat aceea de homoreligiosus?

Cu homofaber, sau şi cum se obişnuieşte să se spună astăzi homoergaster, din greacă om muncitor, ne află în faţa unui om care are o activitate materială, care are un rezultat vizibil în obiectul pe care omul l-a lucrat. Este uşor de recunoscut. Homohabilis descoperit de puţin timp, a lucrat în Africa în urmă cu două milioane de ani şi a lăsat obiecte şi ustensile: acest lucru este evident. Pentru homoreligiosus hierofania nu este o evidenţă aşa de clară. Hierofania cere din partea omului o reflecţie şi o analiză pentru a descoperi că sacrul există. Deci există o descoperire care trebuie făcută şi care nu este imediată ca descoperirea materială a omului muncitor. Este mai dificil de descoperit realitatea sacrului, există un joc care conştiinţei care trebuie să se realizeze pentru ca omul să facă descoperirea.

- În fond, lucrurile de care dumneavoastră v-aţi ocupat sunt cele mai importante lucruri ale vieţii: lumea de dincolo, sensul lucrurilor... Dar revin la ceea ce vă întrebam: astăzi este clar a vorbi despre homofaber dar nu despre homoreligiosus.

Exact, dar pentru aceasta trebuie vorbit despre el, tocmai pentru că este mai dificil. Vă asigur că atunci când se întâmpla asta, persoanele se aprind de interes. În urmă cu câteva săptămâni mi s-a cerut să ţin o conferinţă în satul meu natal, aici în Belgia. M-am întrebat înainte de toate despre ce anume aş fi putut ţine conferinţa: aveam să vorbesc unor oameni simpli şi câtorva culţi. Am dat acest titlu: "Creşterea conştiinţei religioase de la homohabilis la omul din neolitic". Toţi au rămas cu gura căscată şi cu ochii larg deschişi îmi spuneau: aceste lucruri sunt noi!

- De ce pentru omul de astăzi este aşa de dificil să recunoască propria natură religioasă? Lipseşte ceva în inima sa sau nu se manifestă divinul?

Omul este astăzi este un om rătăcit. Înainte de toate există o lipsă de reflecţie, este prea angajat în foarte multe lucruri de cu totul alt gen. Este necesar de zdruncinat omul de la distragere, de a-l readuce la punctul central, la ideile fundamentale. Sacrul, lumea de dincolo, crearea lumii. Toate acestea sunt noua evanghelizare şi astăzi trebuie formată o generaţie de tineri, aşa cum am văzut în mişcarea Comuniune şi eliberare, care să meargă prin lume cu acest mesaj referitor la fundamentul uman. Este primul pas în noua evanghelizare: a trezi în om omul religios, transcendenţa, noţiunea sacrului. Şi desigur pentru creştin e vorba de a trezi creştinul, de a trezi în el sensul Botezului, sensul lui Isus Cristos şi prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru.

- Adesea religia este apropiată de fenomenul violenţei. Homoreligiosus este paşnic sau violent? Descoperirea unei realităţi aşa de decisive în viaţa sa îl împinge la agresivitate sau la deschidere, la impunere sau la întâlnire?

Homoreligiosus este de obicei un om paşnic, un om care trăieşte în pace. În preistorie aveam de-a face cu evidenţa dimensiunii religioase a omului şi trebuie să recunoaştem că aparent nu există acea violenţă pe care o vedem astăzi. Încă nu avem suficiente date pentru a şti asta cu certitudine, dar preistoria ne arată urme de violenţă religioasă. Referitor la ambientul înconjurător, omul religios caută contactul cu alţii, fie cu aceia care nutresc aceeaşi credinţă a sa fie cu aceia care au o credinţă diferită de a sa. Pentru noi creştinii vreau să citez în această privinţă unul din multele exemple care s-ar putea aminti, evenimentul extraordinar care cu Nostraaetate a creat dialogul între religii. Acel text îl conduce pe creştin spre omul religios necreştin pentru a dialoga cu el şi mai ales cu scopul de a stabili pacea în lume. Importanţa acestui eveniment se vede cu întâlnirile de la Assisi.

- Ce este moartea pentru homoreligiosus?

Urmează să termin o carte în care examinez concepţia despre moarte şi despre lumea de dincolo în douăzeci de religii constituite. De exemplu, pentru egipteni lumea de dincolo este minunată. În timpul vieţii construiesc mormintele şi se pregătesc pentru trecere. Pentru ei există două moduri de a trăi viaţa: unul este a învia în toate zilele şi a urmări soarele sau a fi în ogorul lui Osiris şi a sta în faţa sa. Ceva asemănător este la etrusci. Explorând monumentele lor vedem că aveau convingerea în lumea cealaltă viaţa se va "replica" într-un fel mai fericită şi încetinită. În schimb, în Mesopotamia prevalează o idee pesimistă, fiică a condiţiilor de viaţă în lumea de dincolo: textele din secolul al cincilea şi al patrulea înainte de Cristos ne arată oameni care se consideră condamnaţi de zei să sape canale şi să muncească mereu pentru ca în canale să fie apă... Este interesant de notat că în toate cele douăzeci de religii există un gând despre moarte şi despre lumea de dincolo. Şi cum acest lucru depinde de concepţia lor despre viaţa de pe pământ.

(După L'Osservatore romano, 4 august 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu