Cacica: Predica rostită de PS Aurel Percă în sărbătoarea "Adormirea Maicii Domnului"

Atunci când călătorim spre o ţintă care nu ne este cunoscută bine, din când în când ne oprim, pentru a verifica dacă suntem pe drumul cel bun şi uneori privim cu mare atenţie toate indicatoarele care ne-ar putea fi de folos.

Cu toţii suntem pelerini şi umblăm, păşim pe drumurile zilelor şi ale anilor; şi din când în când, obosiţi din cauza călătoriei, spontan ne ridicăm privirea şi ne uităm în depărtare pentru a verifica dacă se apropie finalul călătoriei: scopul vieţii noastre.

Astăzi, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, ridicarea cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei, noi pelerinii vedem în zare o lumină strălucitoare: este Maria, cea care trăieşte deja viitorul fericit pe care îl visăm noi şi îl aşteptăm.

Câtă mângâiere ne oferă această viziune de credinţă! Da, credinţa aduce o inundare de bucurie în mijlocul greutăţilor acestei vieţi!

Cartea Apocalipsului dă glas speranţei noastre atunci când scrie: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: "Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (21,1-4).

Este oare un vis al creştinilor? Nu, acesta este un vis al lui Dumnezeu: şi visele lui Dumnezeu se împlinesc întocmai!

Lectura a II-a de la această Liturghie ne-a îndreptat privirea spre învierea lui Isus.

Într-adevăr, Cristos a înviat cu adevărat: noi suntem poporul născut din acest impact cu cel înviat şi alimentat în continuu de această certitudine; Maria, creatura cea mai apropiată de Cristos, este prima care a intrat în sărbătoarea victoriei Fiului: şi este drept să fie aşa! Iar noi aşteptăm să vină ziua noastră, ziua sărbătorii noastre şi cu siguranţă că va veni!

Conciliul Vatican II, reluând expresiile papei Pius al XII-lea (1950) din declararea dogmei Ridicării la cer a Preacuratei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul, exprimă astfel adevărul pe care îl celebrăm astăzi:

"Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca regină a universului" (LG 59).

Şi apoi: "Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului" (LG 69).

Maria ridicată la cer este o chemare spre viitor, este o anticipare a ceea ce va fi, este viitorul nostru trăit în premieră.

Biserica, chiar de la începuturile ei, a păstrat această veste mângâietoare în memoria sa de credinţă. În Orient, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului vrea să indice tocmai ultimul somn al Mariei; reprezentarea iconografică a acestui moment este plină de semnificaţii.

Fecioara Maria este reprezentată înconjurată de apostoli, ca în ziua de Rusalii (ca şi cum ar indica faptul că discipolii trebuie să se adune mereu în jurul Mariei, pentru a invoca darul Duhului Sfânt), în timp ce Isus ţine în braţele sale o "copilă". Această "copilă" este Maria devenită "mică" pentru împărăţia cerurilor şi condusă de Mântuitorul la sărbătoarea celor răscumpăraţi de sângele său: sânge primit în sânul Mariei!

De ce Maria a fost ridicată în cer cu sufletul şi cu trupul ? Pentru ce Dumnezeu a voit acest "semn" ulterior, care subliniază puterea şi adevărul învierii lui Isus?

Fără îndoială, înălţarea Mariei cu sufletul şi trupul la cer subliniază legătura profundă care există între Fiul şi Mama: Isus a primit trupul său din Maria şi aceasta a fost alături de Fiul pe tot parcursul drumului de credinţă, până la a-i fi aproape în marele ceas, cel al crucii.

Ridicarea ei la cer este gestul de mulţumire al Fiului: dacă noi suntem capabili de recunoştinţă faţă de mama noastră, oare Dumnezeu nu putea fi infinit mai capabil de recunoştinţă faţă de Mama care l-a născut după trup, l-a hrănit, l-a însoţit de-a lungul activităţii sale publice?

Ridicarea Mariei cu sufletul şi trupul la cer este o invitaţie să privim departe şi să privim în sus: viaţa omenească nu se epuizează aici pe pământ, dar are o dezvoltare şi o completare minunată dincolo de scenariul fragil al experienţei de fiecare zi.

Putem spune cu absolută siguranţă, privind la Maria, că ! "ceea ce este mai bun" trebuie să vină de acum încolo, că ceea ce este mai frumos, trebuie să se arate mai târziu.

Să nu uităm acest adevăr mângâietor!

La 14 august 1941, sfântul Maximilian Kolbe, în timp ce zăcea în buncărul foamei în tristul lagăr din Auschwitz, a întins cu seninătate braţul către călău pentru injecţia cu venin letal şi l-a întrebat:

- "Ce zi este astăzi?" Maximilian Kolbe pierduse şirul zilelor din cauza izolării în care a fost pus. Soldatul a răspuns imediat:

- "Este 14 august".

Maximilian Kolbe, ca şi cum ar fi vorbit cu propriul suflet, surâzător a exclamat :

- "Frumos! Este ajunul Adormirii Maicii Domnului: mâine voi face sărbătoare cu ea în cer!"

Maximilian Kolbe avea mereu prezentă orientarea vieţii şi nu pierdea niciodată din vedere scopul drumului: pentru acest motiv nu s-a lăsat strivit de povoara teribilă a unui lagăr de concentrare, dar a ieşit din el învingător.

Şi noi trebuie să recuperăm această atitudine spirituală: trebuie să ne amintim că suntem în ajunul marii zile, suntem în pragul strălucitor al veşniciei.

Dar înălţarea la cer a Mariei este un strigăt al cerului spre pământ: este o provocare divină faţă de memoria noastră omenească slabă, este o chemare să privim viaţa cu seriozitate şi cu ochii credinţei.

Astăzi, însă din păcate, mulţi nu cred. Astăzi se răspândeşte o teribilă uitare, amnezie a veşniciei; se pare că mulţi au uitat că paradisul şi infernul continuă să existe. Charles Peguy, un filozof de la începutul secolului trecut, a surprins o indispoziţie tipică omului contemporan şi a exprimat-o astfel: "Omul modern suferă de amnezia, de uitarea veşniciei!"

Este foarte adevărat. Astăzi, în codrul de zgomote asurzitoare şi ale solicitărilor fără de sfârşit, omul riscă să alerge de la o fântână la alta fără a reuşi să-şi potolească setea propriului suflet: pentru că omului îi este sete de veşnicie, îi este sete de Dumnezeu !

Este clar un lucru: când creşte numărul orbilor, nu înseamnă că încetează să mai existe soarele şi este suficient că unul să-l vadă şi poate striga pe bună dreptate tuturor adevărul evident a ceea ce vede.

Misterul pe care îl celebrăm astăzi, Înălţarea sfintei Fecioare Maria la cer, nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul, ne vorbeşte despre valoarea, despre demnitatea, despre măreţia trupului omenesc, despre destinul final al trupului nostru, despre respectul sacru pe care îl datorăm trupului omenesc. Privind trupul omenesc numai cu ochii minţii, din punct de vedere biologic, constatăm că trupul omului este capodopera mâinilor lui Dumnezeu.

Dar să ne oprim să reflectăm şi asupra consecinţelor pe care le produce în viaţa de pe acest pământ lipsa aşteptării a vieţii de dincolo, adică mutilarea speranţei.

Câtă nevoie avem de un asemenea avertisment! Astăzi, într-adevăr, viaţa este călcată în picioare şi banalizată; numai credinţa în Dumnezeu va putea să restituie valoarea şi demnitatea vieţii. Astăzi, pentru atâţia oameni, viaţa este redusă la un produs de marcă: cumpărăm cu mare grabă produsul, pentru că este de marcă, ne bucurăm pentru câteva minute şi apoi îl aruncăm, pentru că a ieşit o nouă modă.

În numele lui Dumnezeu, care ne-a creat pentru un mare scop şi un mare destin, noi trebuie să respingem această înjosire a vieţii.

"Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată; striga în chinurile naşterii, frământându-se să nască" (Ap 12,1-2).

Această femeie este imaginea tuturor celor care iubesc viaţa, care suferă pentru viaţă, care apără viaţa, care cred în viaţă pentru că au credinţă în Dumnezeu.

Aceştia sunt atâţia, dar nu fac gălăgie. Da, sunt atâţia cei care muncesc pentru salvarea demnităţii umane; ei formează Biserica şi, în această Biserică, Maria este punctul culminant, vârful, este prima creştină.

Dar această femeie este ameninţată: "Apoi a apărut un alt semn în cer: iată, un dragon ca de foc, mare (...) stătea înaintea femeii care trebuia să nască pentru a devora copilul când va fi născut" (12,3-4).

Câtă lume vrea să ucidă viaţa şi o face în atâtea moduri!

Cei care înjosesc demnitatea vieţii, vor să o ucidă: cu vulgaritatea, cu pornografia, cu dezmăţul.

Cei care îl înlătură pe Dumnezeu din viaţă, voiesc să ucidă viaţa.

Cei care mânjesc familia, vor să distrugă viaţa: sunt asasinii, duşmanii vieţii şi prin urmare şi duşmanii lui Dumnezeu.

Care va fi rezultatul acestei lupte?

Credinţa ne spune că va învinge viaţa, va învinge bunătatea şi dreptatea, pentru că Dumnezeu însuşi s-a angajat în această luptă.

Şi un semn al acestei victorii se numeşte Maria din Nazaret. Să fixăm privirea asupra ei, pentru că prin viaţa ei se luminează şi viaţa noastră şi cea a Bisericii.

Maria este ridicată la cer cu sufletul şi trupul. Trupul este destinat mântuirii; pentru aceasta trupul are o demnitate foarte mare şi nu poate fi redus la un instrument vulgar de egoism.

Trupul este fereastra sufletului şi Cristos şi-a vărsat sângele pentru ca tot omul să fie eliberat de rău. Cât este de urgentă eliberarea trupului de noile şi vechile sclavii create de om!

Timpul este scurt, viaţa este una singură, responsabilitatea este mare: să nu căutăm comorile pământului pe care nimeni nu le va duce vreodată cu sine; să dăm totul, să ne dăm viaţa pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, în ultima relatare autobiografică, scrisă cu puţine zile înainte de a muri, observă cu luciditate: "Presupun că m-am născut într-o ţară cufundată în bezna cea mai neagră, de a nu fi contemplat aspectul zâmbitor al naturii inundată şi transfigurată de strălucirea soarelui, dar chiar din copilăria mea, este adevărat, aud vorbindu-se despre asemenea minuni (adică de o ţară plină de soare!). Ştiu că ţara în care mă aflu nu este patria mea, că patria mea este o altă ţară spre care trebuie să aspir în continuu. Şi aceasta nu este o istorie inventată de vreun locuitor al tristei ţări în care sunt, dar este o realitate sigură, pentru că regele patriei soarelui strălucitor a venit să trăiască 33 de ani în ţara întunericului. Vai, întunericul nu l-a cuprins deloc pe acel rege divin care era lumina lumii!"

Astăzi este frumos să repetăm: noi credem că există o patrie dincolo de aceste zile ale noastre, unde cel drept triumfă; noi credem că suntem străini în această lume şi călătorim spre casa unde şi Maria ne aşteaptă, pentru a ne spune că Dumnezeu este iubire infinită şi că nu înşală aşteptarea fiilor săi.

În încheierea, vreau să vă adresez o întrebare: "Ce face acum Maria în cer?"

Răspunsul nu poate fi decât acesta: "Maria o face pe mama!" Şi mama nu poate face altceva decât să se gândească la copiii ei; mama, într-adevăr, nu poate avea altă bucurie în afară de bucuria faţă de copiii ei.

Aşadar, Maria, în cer, se gândeşte la noi! În inima ei arde flacăra iubirii lui Dumnezeu şi zilnic o traduce în gingăşie şi grijă pentru fiecare dintre noi.

Dacă aţi venit cu lacrimi în ochi la acest sanctuar al Mariei, dacă aveţi durere în suflet sau vreo plângere pe buze, dacă vă frământă viitorul copiilor dumneavoastră sau aveţi vreo teamă în inimă... spuneţi-o mamei astăzi, aici, la Cacica, la casa ei!

"Per Marian ad Jesum!" Prin Maria ajungem la Isus!

Mama noastră va şti să găsească cuvintele potrivite pentru a spune că Dumnezeu vă iubeşte şi cât de mult aşteaptă Dumnezeu întâlnirea cu voi şi cât de frumoasă este sărbătoarea pe care el a pregătit-o pentru dumneavoastră.

Cuvântul mamei vă va convinge să credeţi că Isus este mereu cu dumneavoastră, că ştie de problemele care vă frământă!

Faceţi sărbătoare, bucuraţi-vă, cântaţi Magnificat, pentru că milostivirea lui Dumnezeu se întinde din generaţie în generaţie până la noi!

"Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Lc 1,46-47) pentru că îl simţim pe Dumnezeu lângă noi, bun şi fidel, din neam în neam, aşa cum a promis lui Abraham şi urmaşilor săi, între care ne numărăm şi noi.

"Toată frumoasă eşti Marie". Aşa cântăm în unul din cele mai cunoscute imnuri închinate Preasfintei Fecioare Maria. Şi într-adevăr, e frumoasă sfânta Fecioară cu trupul ei înviat, glorificat, înălţat la cer.

Amin.

15 august 2015

PS Aurel Percă

* * *


 

Articol etichetat cu:

Cacica PS Aurel Percă Adormirea Maicii Domnului Predică Ridicarea la cer a Mariei sfântul Maximilian Kolbe Auschwitz speranță creștină