Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pentru a aprofunda mesajul acestei duminici, vă invit să facem un efort de memorie asupra cuvântului din evanghelia duminicii precedente, prima din timpul Postului Mare. Evanghelistul Luca, cel care ne însoţeşte în această duminică, ne-a relatat scena ispitirii lui Isus în pustiu. Am putut reflecta asupra felului ademenitor în care Satana încearcă să-l abată pe Fiul lui Dumnezeu de la misiunea mântuitoare, de la comuniunea cu Tatăl ceresc. Domnul, cu multă vigilenţă, contracarează şi dejoacă propunerile false care îi sunt prezentate, punând la bază importanţa rugăciunii şi a trăirii cuvântului divin. Dialogul permanent cu Domnul ne ajută să înfruntăm ispitele, să nu cedăm în faţa răului care ni se înfăţişează într-o formă atrăgătoare, dar care nu ne poate conduce decât la o realitate fără conţinut sau, şi mai dramatic, cu un conţinut rău.
Textele sfinte pe care le-am parcurs în această duminică vor să ne conducă un pas mai departe. Ne ajută să percepem rugăciunea nu doar ca remediu, ca un scut împotriva celui Rău, dar, şi mai mult, ca o contemplare a lui Dumnezeu. Acest parcurs spiritual se înscrie cu delicateţe în ceea ce în mod natural trăim sau este la îndemâna noastră. Dumnezeu, fiind cel mai bun pedagog, porneşte de pe terenul nostru, pe care tot el, în bunătatea sa, ni l-a pus la dispoziţie şi vrea să ne înalţe la realităţi nepieritoare, mântuitoare pentru noi.
Dar care este această asemănare între practicile noastre şi ceea ce ne învaţă Dumnezeu?
În primul rând, observăm la noi înşine tendinţa naturală de a ne mişca, de a merge, sau chiar, la cei mai tineri, a alerga, pentru a ne întreţine condiţia fizică, a nu cădea în imobilitate, a îndepărta ispita comodităţii, a sedentarismului, a obezităţii, a îmbolnăvirii trupeşti. În localităţile aglomerate, dar şi în sate, chiar şi cele cu mai puţină lume, vedem oameni de toate vârstele, copii, adulţi, persoane în vârstă, care mişună încoace şi încolo în diferite scopuri. Cei mai mici merg la grădiniţă, la şcoală, sau petrec timpul liber la joacă. Alţii, mai mari, merg la locurile de muncă sau, pur şi simplu, se vizitează între ei, merg la biserică ori fac o plimbare bine-meritată în momentele de răgaz. O întreagă lume este în mişcare. Aceasta aduce sănătate, dezvoltare, progres şi comuniune. Dar reprezintă şi o luptă împotriva ispitei comodităţii, a resemnării şi izolării. Persoana umană este creată de Dumnezeu pentru a transforma pământul, mediul său, pentru a progresa, a aduce roade bune, în ciuda tuturor dificultăţilor pe care la poate întâlni şi a oboselii pe care o acumulează.
În al doilea rând, simţim nevoia ca, uneori, să rupem ritmul obişnuit, să ne aventurăm pe un traseu special pentru a ne aerisi, a ne încărca de noi energii. Pentru aceasta preferăm, printre multe alte posibilităţi, şi să urcăm, din când în când, pe un munte, să parcurgem un traseu până în vârf sau poate doar puţin mai sus decât nivelul obişnuit al localităţilor şi câmpiilor. Aceasta reprezintă o mişcare ce ne poate ajuta să atingem un ţel superior, să admirăm frumuseţile naturii, ale mediului înconjurător. Ne oferă ocazia de a descoperi, de a contempla frumuseţile create de Dumnezeu. Este drept că e nevoie de efort, un efort mai mare pentru a atinge o anumită altitudine de unde să putem admira. Acestuia îi corespunde nivelul superior care se doreşte a fi atins în viaţa noastră spirituală, să trecem de la o mişcare ce îndepărtează ispitele din viaţa noastră la o mişcare spre a-l contempla pe Dumnezeu, să ne preocupăm de a ne apăra în faţa ispitelor, dar să nu ne oprim doar la atât, simpla apărare, ci să urcăm spre piscurile contemplaţiei, ale întâlnirii cu Dumnezeu şi să gustăm prezenţa sa în noi, să ne lăsăm uimiţi şi cuceriţi de existenţa şi influenţa sa în viaţa noastră.
Papa Benedict al XVI-lea menţionează în cartea Isus din Nazaret că muntele poate fi văzut ca loc de ascensiune interioară, de eliberare de povara vieţii de zi cu zi, respirând aerul curat al creaţiei. Muntele ne dă o stare de înălţare interioară, care ne permite să-l întrezărim pe Creator. A-l contempla pe Creator înseamnă de fapt a găsi starea de fericire cu Dumnezeu în viaţa noastră. Omul e menit pentru a trăi fericirea divină, ne învaţă catehismul Bisericii.
Evanghelia de astăzi, care ne relatează schimbarea la faţă a lui Isus pe muntele Tabor, ne orientează tocmai în această direcţie: a descoperi fericirea divină în viaţa noastră. Şi aceasta o înfăptuieşte chiar într-un moment care se profilează a fi dramatic. Evanghelistul Luca prezintă înainte de relatarea schimbării la faţă tocmai anunţul surprinzător că Isus va fi respins de arhierei şi de cărturari şi va fi dat la moarte. "Ce fel de lider este acesta?" s-au întrebat poate ucenicii săi. Cine va fi dispus să urmeze un astfel de lider care sfârşeşte prin a fi ucis? Isus le vorbeşte totodată şi despre învierea sa, însă ucenicii devin şi mai derutaţi. Ei gândesc pur omeneşte, aşa cum deseori gândim şi noi. Am spune noi astăzi, "Un lider de grup, un reprezentant al unei companii, îşi pregăteşte din timp urmaşii, el trebuie să le vorbească doar de victorie, de progres, de reuşite, de câştig tot mai mare".
În anul 1981, conducătorul unei mari companii mondiale prelua o afacere de patru miliarde de dolari, aducând-o în 15 ani la o valoare de 150 de miliarde, de peste 35 de ori mai mult. Acesta şi-a pregătit timp de zece ani urmaşul său, care a fost într-adevăr capabil să continue dezvoltarea afacerii, astfel încât astăzi a ajuns una dintre cele mai mari companii din lume.
Lăsând acum deoparte aceste calcule contabiliceşti, nu putem să nu observăm că Isus depăşeşte cu mult această logică umană, acest tip de management. El îşi antrenează liderii săi pentru strategia slujirii maestrului, a contemplării lui Dumnezeu. Valoarea pe care o pune în joc este nesfârşită, este Împărăţia sa şi viaţa veşnică. Această valoare, această măreţie şi strălucire le-o arată celor trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele Tabor. Acolo descoperă că adevăratele bogăţii trebuie căutate prin credinţa în înviere şi că merită orice sacrificiu pentru a ajunge la aceste bogăţii neperisabile, nepieritoare. Dar Isus le mai arată un lucru: faptul că această înfăţişare luminoasă a Domnului poate fi activată în fiecare dintre noi. Aşa cum în orice sămânţă este ascunsă o potenţială plantă, la fel, în orice om, este ascunsă o potenţială strălucire, bunătate, iubire. Purtăm în noi germenii sfinţeniei. Avem sămânţa harului primită la Botez, hrănită prin Duhul Sfânt, reînvigorată prin Pocăinţă şi prin Euharistie. De ce, totuşi, nu vedem întotdeauna strălucirea omului, deşi aceasta este dorită de fiecare dintre noi? Şi pentru aceasta căutăm atâtea modalităţi de cosmetizare.
Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său: "Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi? De ce nu sunt toţi la fel?". "Ei, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi, laolaltă? Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire, dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu poate pătrunde în inimă. Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească, să strălucească acel soare al iubirii care este Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de liniştea şi fericirea în viaţa sa, şi chipul său iradiază de strălucire".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În lumina evangheliei de astăzi, ne alăturăm şi noi ucenicilor care erau toropiţi de somn şi căutăm un punct de sprijin, o siguranţă. Aşa cum Petru propune să se facă trei colibe, pentru a şti că Domnul va rămâne alături de ei, căutăm şi noi siguranţa noastră atunci când nu găsim răspunsul la multe întrebări ale vieţii, când suntem cuprinşi de descurajare, văzând atâtea nenorociri, păcate, nereuşite personale sau în viaţa altora. Dar în toate aceste căutări, poate că rămânem în continuare într-o stare de somnolenţă spirituală. Să nu uităm, însă, că Isus ne provoacă prin strălucirea sa. În faţa acestei străluciri nu putem rămâne indiferenţi. A contempla nu înseamnă somnolenţă, dar înseamnă a avea un spirit treaz, o inimă mereu deschisă, pentru ca Dumnezeu să reverse mereu harul său în ea.
Sfântul Părinte, papa Francisc, pe care îl vom întâmpina peste câteva săptămâni chiar aici, în Iaşi, ne orientează spre un mod de a dobândi acest spirit al contemplaţiei prin exortaţia apostolică Evangelii Gaudium şi ne aminteşte că avem nevoie să implorăm în fiecare zi, să cerem harul său ca să deschidă inima noastră rece şi să zdruncine viaţa noastră lâncedă şi superficială, să recuperăm spiritul contemplativ, care să ne permită să redescoperim în fiecare zi că suntem depozitarii unui bine care ne face mai mult oameni, care ajută să trăim o viaţă nouă.
Timpul sfânt al postului are tocmai menirea de a ne ajuta ca prin stăruinţa noastră în rugăciune, în jertfe, fapte de iubire faţă de aproapele, să alungăm norii care ne acaparează viaţa, inima, mintea, conştiinţa, şi să ne facă capabili să ascultăm glasul mântuirii. Acum este timpul potrivit, acum este ceasul mântuirii.
Timpul postului ne oferă, apoi, cadrul potrivit de a avea o stare de veghe, de vigilenţă, de atenţie faţă de prezenţa lui Dumnezeu în lume, pentru a nu rata vederea strălucirii sale.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia de astăzi ne transmite un mesaj plin de încurajare în drumul nostru spre Paşti, pentru a îndepărta orice teamă din sufletul nostru în faţa sacrificiilor vieţii spirituale. Să descoperim că la capătul jertfei şi pocăinţei vom avea parte de marea victorie în căminul primitor al lui Dumnezeu. După fiecare gest, atitudine, trăire plină de milostivire, de bunătate, de iertare, luptând împotriva egoismului nostru, a deprinderilor greşite, a comodităţilor şi a alipirilor de cele trecătoare, se află bucuria, fericirea imensă, care face să rodească seminţele mântuirii şi să strălucească şi pe chipul nostru transfigurat imaginea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei sale. Aici, la Sfânta Liturghie, este spaţiul în care putem să prezentăm la altar jertfele, sacrificiile, străduinţele, faptele noastre bune şi să ne prezentăm pe noi înşine, unindu-ne cu unica jertfă a lui Cristos, care are loc pe altar, fiind şi purtătorii atâtor jertfe ale semenilor noştri bolnavi, suferinzi, neputincioşi, privaţi de libertatea de a fi prezenţi fizic la Liturghie.
Sfânta Tereza de Calcutta avea convingerea clară că iubirea, pentru a fi reală, trebuie să doară. "L-a durut pe Isus iubirea pentru noi", spunea ea. "Şi ca să fie sigur că ne vom aminti marea lui dragoste, a făcut din el pâinea vieţii pentru a potoli foamea noastră de iubirea lui, pentru că am fost creaţi pentru acea iubire". De aceea, împărtăşindu-ne cu trupul lui Cristos, primind confirmarea strădaniei noastre spirituale, realizate până acum în acest timp de post, dar primim şi binecuvântare şi întărire pentru efortul zilelor care urmează, pentru a răspunde prompţi la toate chemările pe care ni le adresează glasul Domnului din interiorul nostru.
Vă invit, aşadar, să ne lăsăm cuceriţi de strălucirea lui Cristos de pe Tabor pentru a fi activi în a ne modela pe noi înşine după voinţa sa. Apoi, întăriţi de el, să avem curajul de a merge în întâmpinarea atâtor nevoi ale semenilor noştri, părăsiţi, bolnavi, întristaţi, descurajaţi sau care au nevoie de orice fel de sprijin pe care putem să-l oferim. Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos!
