Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să ne bucurăm şi să ne veselim, căci astăzi ni s-a născut Mântuitorul, Cristos, Domnul.
Suntem creştini şi participăm la celebrarea liturgică a naşterii Domnului divin. Ce frumos ar fi dacă am reuşi să iradiem sentimente de pace şi seninătate în lume şi comunitate. Copilul duios, născut din Fecioara Maria, ne zâmbeşte drăgăstos şi ne invită frumos să fim chip luminos.
Celebrarea naşterii lui Isus, contrar exteriorităţii sărbătorii golite de sensul său profund, ce o putem vedea la lumea laicistă şi pur materialistă, manifestă paradoxul credinţei creştine. Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât l-a dat pe Fiul său. Dumnezeu s-a făcut om. Dumnezeu vine la noi în fragilitatea unui copil, un nou născut privat de putere şi ameninţat de cei care se cred puternici.
Adevărata frumuseţe a Crăciunului constă în faptul că Isus, Cuvântul veşnic, ne aduce apropierea, dreptatea, harul şi adevărul lui Dumnezeu. Toate acestea sunt încredinţate fragilelor noastre conştiinţe.
Prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, foloseşte expresii atât de vii şi dinamice pentru a invita poporul la bucuria prezenţei lui Dumnezeu, a reîntoarcerii sale, a restabilirii domniei sale. Iată câteva: "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea". De asemenea, spune profetul: "Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, pentru că Domnul mângâie pe poporul său". Cine să tresalte de bucurie? Interesantă este imaginea folosită de profetul Isaia pentru a răspunde la această întrebare. Spune: "Ruine ale Ierusalimului". Ruine...
De câte ori nu ne-am simţit asemenea unor ruine, a unor cetăţi devastate, a unor temple dărâmate, pentru că nu am ştiut să vorbim frumos, să răspundem cu generozitate unei cereri de ajutor.
Nu am ştiut să ascultăm în tăcere greutăţile şi încercările anumitor persoane, grăbindu-ne să răspundem cu expresii gata făcute.
Nu am ştiut să ne bucurăm din cauza invidiei şi geloziei, atunci când anumite persoane au avut parte de realizări.
Nu am ştiu să respectăm suferinţele provocate de despărţiri, călcându-le în picioare cu prejudecăţile noastre.
Nu am ştiut să fim răbdători, când anumite persoane erau devastate de depresie.
Nu am ştiut să oferim o rugăciune, atunci când cineva era în încercare şi avea nevoie de suportul nostru.
Nu am ştiut să răspundem cu iubire jertfelor pe care anumite persoane dragi le-au făcut pentru noi.
Nu am ştiut să ne folosim de talanţii pe care Dumnezeu ni i-a oferit pentru a ne bucura de viaţă.
Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le trăim în această perioadă a naşterii lui Isus? Oare naşterea sa într-un grajd sărac, nu ne spune că Dumnezeu vine la noi, chiar dacă ne simţim uneori asemenea unor ruine, devastaţi înlăuntrul nostru?
Nu simţim în adâncul fiinţei noastre prezenţa lui Dumnezeu, cu totul aparte, de fapt, restabilirea conştiinţei prezenţei domniei sale, când facem o spovadă sinceră şi totală?
Nu trăim o mângâiere specială când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, propus de lecturile Sfintelor Liturghii, care vor să ne orienteze în buna direcţie a vieţii, care vor să ne fie lumină şi tărie în pelerinajul spre viaţa veşnică?
Nu tresaltă de bucurie inima noastră când prin cântarea sfântă de la celebrările liturgice, ne simţim parte din corurile de îngeri?
Nu ne simţim hrăniţi şi întăriţi de trupul lui Cristos, ce-l primim în Sfânta Împărtăşanie?
Începutul Scrisorii către Evrei, ce constituie cea de-a doua lectură a sărbătorii Naşterii Domnului insistă asupra temei cuvântului, înţeles ca centru unificant al relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul său. Prin cuvântul său a creat cerul, pământul şi orice fiinţă vie. Nu a încetat niciodată să facă cunoscută voinţa sa, prin intermediul profeţilor pe care i-a ales şi i-a trimis. În generozitatea sa, Dumnezeu nu a încetat niciodată să comunice cu oamenii. Totuşi, la împlinirea timpurilor, a ales să se adreseze creaturilor prin Fiul său. În el, Dumnezeu a creat toate şi tot el reprezintă cuvântul definitiv care sigilează împlinirea istoriei. În carnea sa, pătrunsă de substanţa divină, Dumnezeu iradiază gloria sa şi se oferă pe sine însuşi pentru purificarea păcatelor.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Textul evanghelic de la această Sfântă Liturghie este luat din Evanghelia sfântului apostol Ioan, în care, spre deosebire de Matei şi Luca, nu dedică spaţiu povestirii naşterii lui Isus, dar cere celui ce se apropie de evanghelia sa să înţeleagă misterul întrupării din perspectiva principiului originar, acel en arche din limba greacă şi a istoriei umane. Prima carte a Bibliei, Geneza, începe cu aceste cuvinte: "La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul". Evanghelia după Ioan începe cu aceeaşi expresie. "La început", en arche, "era Cuvântul. Toate au luat fiinţă prin el". În Prologul celei de-a patra evanghelii se afirmă că Logos-ul, Cuvântul, care în Isus Cristos s-a făcut vizibil în condiţia umană, este dintotdeauna, nu are origini umane, ci divine, şi este caracterizat de relaţia sa unică cu Dumnezeu. Dumnezeu este Logos, Cuvânt, şi se comunică oamenilor prin Fiul său. A anunţa că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu este, de fapt, împlinirea bucuriei noastre. Cauza fericirii noastre este la început, este la originea întregii istorii. Izvorul bucuriei noastre este etern, nu cunoaşte fluctuaţiile modei. Tocmai de aceea Isus are mereu înainte ochilor acele mulţimi compuse din cei mici, din aceia care nu sunt consideraţi după adevărata lor valoare, a acelora care sunt îndepărtaţi deoarece sunt văzuţi ca o greutate. Evangheliile subliniază deseori compasiunea Domnului pentru aceste mulţimi şi notează că adesea este el însuşi cel care merge în întâmpinarea lor. Ce mare învăţătură este aceasta şi pentru noi! Cum să nu ne gândim la nenumăratele mulţimi de azi, care sunt abandonate şi puse la marginea societăţii? Putem să ne gândim la comunicarea alienantă, care înseamnă folosirea judecăţilor negative şi moralizatoare. Acestea pleacă de la premisa că cei care nu acţionează în conformitate cu gândirea noastră, greşesc, sau fac ceva rău. Aceste judecăţi sunt reflectate în mesaje precum: "Problema ta e că eşti prea egoist", "Este o leneşă", "Au idei preconcepute", "Este neadecvat". Învinuirile, insultele, umilirea, etichetele, comparaţiile şi diagnosticele sunt formă de judecată negative. În lumea acestui tip de judecată nu ne interesează decât să clasificăm oamenii pentru a ne simţi noi superiori.
Pruncul divin, care se naşte, vrea să ne insufle azi lin şi candid următoarea realitate: fii ceea ce eşti! Eşti fiul lui Dumnezeu destinat vieţii veşnice. Datoria este o consecinţă a fiinţei, a ceea ce suntem. Acum, datoria noastră este de a trăi bucuria de a fi fii şi fraţi. Iubirea lui Isus este aceea care salvează şi susţine. Harul nu anulează acţiunea noastră. Dimpotrivă, o face posibilă, în aşa fel încât să realizăm ceea ce suntem. Evanghelia este dar, deci gratuitate. Dar iubirea trăieşte din reciprocitate şi cere de a fi iubit în mod liber. Iubirea iubită este mântuire, lumină, bucurie, adevărata viaţa. Iubirea neiubită este pierzare, întuneric, tenebre, suferinţă şi aceasta înseamnă o dublă dramă. Mai întâi, drama lui Dumnezeu, care face orice ca eu să fiu cine sunt şi, mai apoi, a noastră, care în spaţiul liberului arbitru refuzăm viaţa divină.
Eticii normelor şi interdicţiilor îi urmează aceea a libertăţii. Legii îi urmează, de fapt, evanghelia. Legea poate fi asemănată descrierii minuţioase pe care un botanic o face mecanismelor care reglează înmugurirea unei flori. O asemenea explicare nu face niciodată să înflorească un mugur. Pe de altă pare, nicio lege nu este în măsură să prescrie şi să facă să urmeze ceea ce o mamă face din iubire pentru copilul ei.
Probabil aţi auzit de exemplul unei doamne, care a trimis o scrisoare mamei sale. Mama împlinise o vârstă, iar fiica a dorit să-i dăruiască ceva special, ca semn de preţuire şi de mulţumire pentru tot ceea ce a făcut pentru ea.
"Mamă, tu m-ai învăţat multe fără să-mi vorbeşti. Nu ai fost un om cu multă carte, dar lucrurile cele mai importante ale vieţii de la tine le ştiu. Am învăţat mai mult din ceea ce am văzut, decât din ceea ce mi-ai spus, când tu credeai că nu te văd. Când credeai că nu te văd, eu te vedeam. Aveam cinci ani, şi când credeai că nu te văd, ai luat primul meu desen şi l-ai lipit pe frigider. Atunci m-am hotărât să devin pictoriţă. Într-o zi, când credeai că nu te văd, a bătut la uşa noastră un sărac, iar tu i-ai dat de mâncare. Atunci am învăţat ce este milostivirea. Într-o seară, când credeai că nu mă uit, te-am văzut în genunchi în faţa icoanei. Vorbeai cu cineva. Atunci am început să înţeleg că există Dumnezeu şi am învăţat credinţa. Altă dată, când credeai că eu nu te văd, te-am văzut plângând. Şi am aflat că în lume există şi suferinţă dar şi că lacrimile mângâie. Înainte de culcare, când credeai că eu nu văd, mă sărutai de noapte bună şi de fiecare dată înţelegeam cât de mult mă iubeşti. Când credeai că nu te văd, eu te vedeam. Vreau să-ţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învăţat de la tine, când credeai că nu te văd".
Iubirea este libertate nu pentru că nu respectă legea, ci pentru că din ea naşte totul. Isus este pentru noi iesle, odihnă şi noua înţelepciune. Ieslea este Dumnezeu însuşi, adevărata casă a omului la care fiecare este chemat să se întoarcă, după apneea fugii sale, a lipsei aerului, cauzate de îndepărtarea sa faţă de Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iată motivul sărbătorii de astăzi. Dumnezeu, Cuvântul care se comunică, este în mijlocul nostru pentru a ne transmite această bucurie, această capacitate de tresărire, această capacitate de a ne emoţiona. Dumnezeu este viaţă, Dumnezeu este aici şi vrea de la noi o viaţă trăită în mod deplin. Să-l primim în viaţa noastră, în inima noastră, în casa noastră, în familiile noastre, în comunitatea noastră, în ţara noastră şi în lumea întreagă.
