Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Nu este mult de când în Biserica Romano-Catolică s-a terminat timpul forte al Paştelui. Am avut Postul Mare, ca timp de pregătire, am avut apoi sărbătoarea propriu-zisă a Paştelui, timpul pascal din care a făcut parte şi sărbătoarea Înălţării şi care a culminat cu Rusaliile, iar mai apoi am avut sărbătoarea Sfintei Treimi, pentru ca joi să avem Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, un şirag de momente, unul mai important de cât celălalt, unul mai profund decât celălalt.
În fond, stâlpii anului liturgic sunt Paştele şi Crăciunul, precum şi sărbătorile importante care se rotesc în jurul lor.
Deja de două săptămâni ne aflăm din nou în timpul de peste an, iar astăzi suntem în cea de-a noua duminică.
Dacă timpurile forte ni-l prezintă pe Dumnezeu-Tatăl acţionând prin Fiul, cu toată puterea Duhului Sfânt, timpul de peste an are un specific al său; ni-l prezintă pe Isus, oarecum în viaţa de zi cu zi. Nu este amintită naşterea lui, ca la Crăciun, şi nici patima, moartea, învierea, înălţarea şi trimiterea Duhului Sfânt, ca în Postul Mare sau în Timpul pascal, ci pur şi simplu momente, frânturi din viaţa lui personală. Aşa avem botezul lui, alegerea ucenicilor, momente ale predicării veştii celei bune, diferite minuni, momente de rugăciune, diverse întâlniri cu diferiţi oameni, şi altele, dar toate acestea au un element comun şi anume, ne transmit o lecţie de viaţă.
De altfel, misiunea lui Isus pe pământ a fost una în sprijinul vieţii, pentru sublinierea demnităţii ei. A venit, el, calea, adevărul şi viaţa, ca să salveze viaţa, viaţa în general, viaţa noastră în special. Aşadar, suntem parte din cei pentru care Isus a venit pe pământ. Fiecare din cei prezenţi, dar şi cei care ne ascultă în acest moment, trebuie să fie mândri de un astfel de Răscumpărător.
Isus a venit să se intereseze de viaţa noastră. A văzut că eram robi ai păcatului, că păcatul strămoşesc a corupt întreaga creaţie, l-a slăbit pe om până la a-l face sclav, l-a umilit până la a-l instrumentaliza. Toate acestea pot părea un clişeu, le-am mai auzit şi le vom mai auzi. Că omul e păcătos, o ştim; că e înclinat spre rău, se vede; dar că e chemat la viaţă, la bine, la iubire, la viaţa veşnică, la a trăi cu Dumnezeu, toate acestea depind doar de credinţa noastră.
În evanghelia de astăzi, Isus vrea să ne asigure că el este Domnul vieţii, că sănătatea, care poate să influenţeze viaţa, şi ea se află în mâinile sale. Abia încheiase un lung şir de învăţături privitoare la iubirea faţă de duşmani, la judecarea aproapelui, la casa construită pe stâncă, abia îi chemase pe cei doisprezece apostoli ca să-i stea alături, pentru ca mai apoi, ascultându-l, să poată merge în lumea întreagă pentru a duce vestea cea bună şi acum îl vedem concretizând toate cele spuse.
Notează evanghelistul Luca, că după ce a terminat de spus toate acele cuvinte, Isus a intrat în Cafarnaum, iar aici are loc acel episod cu servitorul bolnav al centurionului.
Trebuie să precizăm că centurionul era parte din armata romană, ca atare era un duşman al iudeilor. Locul unde trăiau iudeii se afla pe atunci sub dominaţie romană. Faptul că un roman cerea de la Isus un favor pentru servitorul său, era ca şi cum ar fi cerut pentru sine. Dacă ar fi răspuns pozitiv, nu e exclus ca, mai ales farizeii şi cărturarii, să vadă acest gest ca unul de trădare din partea unui palestinian, cum era Isus.
Isus însă nu a venit nici pentru romani, nici pentru iudei, ci a venit pentru om, pentru omul din toate timpurile, ca atare şi pentru servitorul centurionului. Înainte ca acesta să fie servitorul centurionului, era un om şi acesta este şi motivul pentru care găseşte trecere în faţa lui Isus. Mai mult, devine o prioritate pentru Isus.
Se vede că şi centurionul avea câteva merite faţă de cei din jur. Le iubea neamul şi le construise sinagoga. Ca atare, nu era un om străin de spiritul binelui, avea în sine ceea ce fiecare om are prin creaţie şi anume "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", dar nu dăduse încă un sens acestui dar. Pe deasupra, îi are de partea sa şi pe cei pe care în aparenţă ar trebui să-i aibă duşmani. Şi ceea ce uimeşte e că chiar aceştia pun cuvânt la Isus ca să-i vindece servitorul.
Ce să învăţăm iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, din acest episod?
Că a face bine, a fi milostiv, nu ţine de o religie, de o orientare politică sau socială, ci este o caracteristică specifică omului care crede în Dumnezeu. Pentru că suntem creaţi de un Dumnezeu iubire, am primit în noi "adn-ul" binelui. Trebuie doar să-l descoperim, să ne dăm seama că de multe ori peste capacitatea noastră de a face bine s-au aşezat prejudecăţile. Ne-am obişnuit să facem bine doar celor care ne fac bine. Sau poate că de multe ori, înainte să facem un bine, ne facem calcule, să vedem cu ce ne alegem sau măcar, dacă ne vede cineva.
A face bine, spuneam, e de datoria noastră, pentru că am fost creaţi de un Dumnezeu care, creându-ne, a făcut cel mai mare bine. Nu e un moft, după cum nu este un privilegiu, ci o datorie! Ca atare, a face bine devine şi o formă de a-l vesti pe acest Dumnezeu.
În prima lectură de astăzi, luată din Cartea Întâi a Regilor, Solomon vrea să se asigure că Dumnezeu ascultă rugăciunea străinului. De fapt, Dumnezeu oricum îi ascultă pe toţi, dar în acest caz, prin a fi ascultat, străinul îl poartă pe Dumnezeu naţiunii din care vine, aşa cum cel căruia i se face un bine va vorbi oriunde de binefăcătorul său.
"Căci se va auzi de numele tău cel mare, de mâna ta cea puternică şi de braţul tău cel întins" (1Rg 8,42), îl motivează Solomon pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte: Ascultă-l, ajută-l, Doamne, pentru ca numele tău să fie cunoscut în lumea întreagă.
Da, iubiţi credincioşi, dragi ascultători, pentru că binele este universal, binele ne trimite cu gândul la Dumnezeu, iar pe Dumnezeu cu toţii avem datoria să-l vestim, mai ales prin acţiunile noastre. Nu ca cei din Galaţia, despre care am citit în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni. "Mă mir", spune apostolul, "că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie. De fapt, nu este alta, ci sunt doar unii care vă tulbură şi vor să schimbe evanghelia lui Cristos" (Gal 1,6-7). Şi continuă apostolul spunând: "Caut eu oare bunăvoinţa oamenilor? Sau a lui Dumnezeu? Ori caut eu să plac oamenilor? Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş fi slujitor al lui Cristos" (Gal 1,10).
Şi cu asta ne întoarcem din nou la evanghelie, pentru a ne lăsa luminaţi de cuvântul lui Cristos.
Aşadar, centurionul nu a clădit sinagoga spre mai marea lui slavă, ci, cu umilinţă, a construit-o pentru cultul adus lui Dumnezeu, pentru cei care aveau să-l caute pe Dumnezeu în simplitatea inimii lor. Cu toate acestea, nu rezultă din evanghelie că Isus i-ar fi vindecat servitorul pentru că a construit sinagoga şi nici pentru că a fost rugat de către bătrâni să o facă, ci cea care i-a vindecat servitorul a fost chiar credinţa sa. Centurionul credea din toată inima că Isus putea să-i vindece servitorul, că putea să o facă chiar şi de la distanţă, pentru că pentru Dumnezeu totul este cu putinţă.
Isus însuşi este uimit de credinţa centurionului, până acolo încât îl determină să spună că "nici în Israel nu a găsit o aşa credinţă" (Lc 7,9).
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă Isus ar veni astăzi pe străzile oraşelor noastre, pe uliţele satelor noastre, în casele noastre, în apartamentele noastre, la noi, la fiecare dintre noi, ar mai găsit credinţă? Sau, ar găsi credinţă? Oare nu cumva de multe ori acţionăm în mod oportunistic? Oare nu cumva ne-am obişnuit că, trebuie să venim duminica la biserică, trebuie să primim sacramentele, trebuie să ne rugăm rozariul şi alte devoţiuni personale? Problema e, când ajungem la momente de încercare, cum reacţionăm? Când e bine, e bine, tuturor ne place, dar credinţa noastră se verifică în încercări, atunci când suntem puşi să dăm sau să nu dăm o replică aproapelui, când trebuie să-l iertăm pe aproapele pentru o greşeală pe care a comis-o, când suntem contrazişi şi nu reacţionăm nervos, când suntem vorbiţi de rău, şi nu ne răzbunăm, când suntem loviţi în ceea ce avem noi mai scump şi spunem ca în evanghelie: "Doamne, iartă-l, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34).
Avem multe momente în viaţă când credinţa ne este pusă la încercare. Ceea ce trebuie să ştim e că Dumnezeu, prin toate încercările pe care le acceptă pentru noi, cum spuneam, ne pune credinţa la încercare. Un sportiv care s-a antrenat îndelung, dacă nu participă la niciun concurs nu va şti niciodată care îi sunt capacităţile. Doar într-o confruntare îşi va da seama cât de puternic şi pregătit este. Un creştin va experimenta iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu mai ales în încercări. Doar în încercări vom înţelege că nu noi suntem Dumnezeu, ci că depindem de Dumnezeu, nu noi suntem autorii şi stăpânii vieţii noastre, ci viaţa este darul lui Dumnezeu, sănătatea este darul său, forţa noastră, bucuria şi pacea noastră.
Ca şi centurionul şi noi să-i spunem astăzi lui Isus, mai ales că diseară va fi prezent pe străzile oraşului prin procesiunea cu Preasfântul Sacrament: "Doamne, nu te deranja, căci eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu..., dar spune numai un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat" (Lc 7,6-7).
Doamne, în slăbiciunea noastră, nu suntem vrednici de atâtea daruri cu care ne copleşeşti de-a lungul vieţii, de-a lungul unei zile, oferă-te pe tine însuţi şi ne este de ajuns. Fii tu sprijinul nostru în încercare, în suferinţele vieţii, iar noi ne angajăm astăzi să purtăm numele tău oriunde ne aflăm. Amin.
