Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am citit într-un ziar că unii oameni de ştiinţă au constatat că un bărbat obişnuit rosteşte între 2.000 şi 4.000 de cuvinte pe zi, în timp ce femeile rostesc între 8.000 şi 9.000 de cuvinte. Tot ei spun că diferenţa s-ar vedea în familii seara. Atunci, în mod normal, bărbatul şi-a terminat cele 4.000 de cuvinte. Astfel că în timpul unui an sunt pronunţate de la unul la două milioane de cuvinte, iar dacă cineva le-ar aduna şi le-ar transcrie, s-ar forma o bibliotecă destul de mare.
Nu ştiu cât este de adevărată această statistică, dar dacă am revedea cuvintele rostite într-un an, oare ce am descoperi? Am fi mulţumiţi? Cred că sunteţi de acord cu mine că de prea multe ori cuvintele noastre au fost doar o vorbărie, au fost cuvinte fără conţinut, poate o vorbire de rău a altuia, poate înjurături sau blesteme. Oare, ce proporţie din cuvintele noastre au fost adresate lui Dumnezeu sau au fost despre Dumnezeu?!? Avem un dar extraordinar, cuvântul, darul vorbiri, darul rostirii cuvintelor. E foarte puternic cuvântul. E creator, dar şi distrugător. Câte cuvinte nu ne-au dat forţa să mergem mai departe într-un moment dificil? Dar şi de câte ori unele cuvinte ne-au rănit enorm, au distrus relaţii sau ne-au pierdut încrederea în cel de lângă noi?
Îmi dau seama deseori cât de greu este să vorbeşti, să-ţi găseşti cuvintele potrivite la timpul potrivit. Cât de greu găsesc părinţii cuvinte potrivite pentru copiii lor. Cât de dificile sunt cuvintele rostite între soţi. Iar papa Francisc insistă asupra importanţei dialogului în familii. "În familie să se adune cu toţii în jurul mesei, dar să se lase telefoanele, smartphone-urile sau tabletele", spune el. Insistă pentru că e conştient că astăzi comunicarea dintre oameni are mult de suferit. Avem o gură pentru a vorbi şi două urechi pentru a asculta, dar parcă toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.
În această duminică, Biserica ne aminteşte că există cineva care ne poate transforma vorbirea; vorbirea cu Dumnezeu şi vorbirea cu oamenii. Este cineva care poate să ne transforme cuvintele. Şi acesta este tocmai Cristos, Cuvântul Tatălui care a venit în lume, aşa cum ni-l prezintă evanghelistul Ioan în prologul său. Este textul pe care l-am ascultat la evanghelie. Ioan ne aminteşte că acest Cuvânt e capabil să ne redreseze viaţa, să o reorienteze după planul pe care Dumnezeu îl are pentru noi. Desigur, totodată, Dumnezeu ne pune un pic în criză: Trebuie să aleg un Dumnezeu care în loc să-mi rezolve problemele mi le complică, deoarece îmi cere să mă schimb? În loc să-mi îndepărteze duşmanii, îmi spune să-i iert? În loc să-mi îndepărteze suferinţa, boala, greutăţile, el îmi spune să le accept şi să le transform în fapte spre mântuirea mea? Şi, mai mult, îmi mai spune că acestea, împreună cu el devin uşoare, devin un jug plăcut!
În acest sens, ne ajută evanghelistul Ioan. După ce a scris evanghelia sa, când a terminat-o, el a simţit că îi lipseşte ceva, şi astfel a scris prologul, un fel de poezie, de imn. Spun exegeţii că acesta se putea cânta. Acest text este tocmai o sinteză a tot ceea ce a înţeles apostolul şi evanghelistul Ioan despre Dumnezeu şi bineînţeles despre Cristos. Poate părea prea teologic, un pic greu de înţeles, dar sunt lucruri extraordinare pe care vrea să ni le fixeze bine în minte.
Înainte de toate, se vorbeşte despre un început, şi ne ducem cu gândul la Cartea Genezei, când Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Apoi, Ioan ne vorbeşte despre un alt început. Dumnezeu, care există, care este prezent, este definit ca fiind Cuvântul, sensul cuvintelor. Astfel, Ioan ne spune că Dumnezeu există şi poate fi întâlnit, este inteligibil, este raţional, el se comunică. În timpul Adventului, Ioan Botezătorul ne zicea să pregătim calea Domnului pentru că Domnul vine. Nu noi ajungem sau ne urcăm la Dumnezeu. Nicio filozofie, nicio cultură nu poate ajuta omul să ajungă la Dumnezeu. De aceea, a coborât el printre noi. În sânul Sfintei Treimi există comuniune, există iubire, dar la momentul stabilit, a coborât la noi Cristos pentru a învăţa limbajul nostru şi să-l transforme. Astfel el a devenit comunicatorul chipului Tatălui. Ne-a învăţat, prin gesturi şi cuvinte, cum este Dumnezeu şi cum putem să ajungem la el.
În Cuvântul făcut trup se descoperă relaţia necesară între comunicare şi mărturie, care ar trebui să se găsească şi în viaţa noastră: faptele lui Cristos confirmă cuvintele, iar cuvintele scot în evidenţă sensul faptelor. Cristos ne învaţă că există un limbaj universal pentru a comunica, acela al iubirii. De la atenţia faţă de cei mai mici şi mai slabi, până la sacrificiul dreptului nevinovat, incapabil să rostească cuvinte de condamnare nici chiar pe cruce, dar numai de iertare, toată viaţa lui Cristos reprezintă un mare cuvânt care ni-l descoperă pe Dumnezeu.
Sfântul Ioan prin acest nemaipomenit poem sintetizează istoria mântuirii. El scoate în evidenţă o lumină care nu este învinsă de întuneric, dar nici nu este, din păcate, primită de către toţi oamenii. Totuşi cineva l-a primit, iar unde este primire, acolo ajunge salvarea, acolo ajunge mântuirea. Isus este această lumină, care există din veşnicie ca fiu veşnic al Tatălui. El este Cuvântul ieşit din gura sa, înţelepciunea care este ieşită din gura Celui Preaînalt şi a intrat în istorie. Dumnezeu, prin Cuvânt, a creat lumea înainte de toate. Prin Cuvânt, Dumnezeu a creat universul. Proiectantul este Tatăl, iar proiectul este Fiul. Lumea a fost realizată de acest mare arhitect, după modelul proiectului. Contemplând lumea, noi contemplăm de fapt înţelepciunea lui Dumnezeu, îl recunoaştem pe Fiul. Înţelepciunea, logos-ul, cuvântul lui Dumnezeu era în lume, iar lumea a fost creată prin el. Şi cu toate astea, lumea nu reuşeşte să-l recunoască.
Este o problemă de multe ori chiar şi pentru noi. Ne este greu să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu. Ne este greu să recunoaştem acţiunea sa. Ne este greu să recunoaştem Cuvântul său, în mijlocul atâtor cuvinte. Suntem bombardaţi de mesaje, de idei, de imagini, de discursuri. Dar recunoaştem noi în toate aceste zgomote Cuvântul lui Dumnezeu? Recunoaştem noi înţelepciunea sa în viaţa noastră, că Dumnezeu lucrează în existenţa noastră? În mod concret. Recunoaştem că tot ceea ce se întâmplă nu este din întâmplare, dar este legat de un curs înţelept şi chibzuit?
Poate că de multe ori procedăm în viaţa noastră de credinţă după modelul automatului de cafea sau de băuturi răcoritoare. Când vin problemele, facem o rugăciune, mergem la Liturghie, apăsăm butonul şi iese rezolvarea problemelor noastre. Imediat! Din păcate, aceasta este doar o religiozitate superficială care poate duce la foarte multă descurajare dacă Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile noastre. Cel puţin aşa cum ne dorim noi. Şi de aceea se îndepărtează mulţi de Dumnezeu. Nu e plăcut un astfel de Dumnezeu care nu răspunde imediat. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi fost la Lourdes. Dar pe lângă cele 69 de miracole recunoscute oficial de Biserică şi cele peste 7.000 de cazuri de vindecări, cele mai multe miracole sunt cele ale credinţei. Să te simţi însoţit de Dumnezeu şi astfel să nu te simţi singur în această lume. Sincer, eu am primit o mare lecţie, văzând astfel de persoane cu tot felul de boli posibile şi imposibile şi totuşi cu un zâmbet dumnezeiesc pe chip. Pentru că îl simţeau cu adevărat pe Dumnezeu cu ei şi asta era cel mai important.
Am văzut deseori în magazine cum copiii luau jucării sau dulciuri de pe rafturi şi le puneau în coşurile de cumpărături ale părinţilor. Poate aţi văzut şi dumneavoastră sau poate chiar vi s-a întâmplat cu copiii dumneavoastră. Iar părinţii, mama sau tata, iau jucăria sau dulciurile şi le pun înapoi pe raft. Copiii încep să plângă. Dar părintele se apleacă şi îi spune copilului sau scump, cu duioşie, că nu are nevoie de acea jucărie sau acele dulciuri: "Ascultă-mă pe mine! Că ştiu mai bine decât tine, dragul meu! Ai încredere în mine!". Şi copilul, până la urmă, să potoleşte.
Cam aşa se întâmplă şi în viaţa noastră de credinţă. Poate şi noi vrem multe şi mărunte, îl acuzăm pe Dumnezeu de anumite probleme, uitând că de multe ori le-am provocat tocmai noi prin alegerile noastre. Şi Dumnezeu se apleacă spre noi şi ne spune şi nouă: "Ascultă-mă pe mine! Nu ai nevoie de asta acum! Încrede-te în mine!". În aceste momente, încrezându-ne în Dumnezeu, lăsând să fie făcută voinţa lui Dumnezeu, demonstrăm cea mai adevărată credinţă, nu doar o religiozitate superficială.
"Cuvântul vine între ai săi", vine în poporul cu care Dumnezeu a încheiat alianţa sa. El vine în poporul care l-a ales pe el, ca Dumnezeu al său. Vine la cei care erau pregătiţi îndelung pentru a-l primi şi, cu toate astea, acest popor nu l-a primit.
Nu este aşa simplu să primeşti cuvântul lui Dumnezeu. Poate părea simplu, dar nu este. Atenţie, să-l primeşti! Nu e de ajuns doar să-l auzi, nu e de ajuns să fii aşezat pe o bancă în Biserică pentru a primi cuvântul lui Dumnezeu. E o muncă mult mai complicată, mult mai profundă. A primi cuvântul înseamnă să descoperi noutatea pe care o aduce el pentru tine, să o recunoşti ca fiind cea mai potrivită pentru tine, chiar dacă implică suferinţă sau renunţare la ceva important în ochii tăi. A primi Cuvântul înseamnă să te laşi schimbat de acest Cuvânt. Nu e uşor, nu! E chiar foarte greu să accepţi acest Cuvânt! Dar uităm că nu suntem singuri şi că Dumnezeu ne însoţeşte în acest proiect? Uităm că împreună cu el greutăţile noastre, deciziile noastre grele devin uşoare, ba chiar devin un jug plăcut? Poate că uităm prea des asta!
"A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit". Poporul fidel, poporul religios, poporul care cunoştea scripturile, la momentul potrivit, iată că nu a primit Cuvântul. Aceeaşi situaţie riscăm să o trăim şi noi. Continuăm să citim scripturile, ne rostim rugăciunile, îl invocăm pe Isus şi riscăm să nu primim cuvântul său, să nu primim prezenţa sa în noi, care schimbă viaţa. Ancoraţi în schemele noastre, în fixaţiile noastre, în obişnuinţele noastre, în caracterul nostru. A primi cuvântul vrea să spună să lăsăm să fie creat ceva nou. Dumnezeu este Creatorul, nu noi. Noi suntem obişnuiţi să repetăm mereu aceleaşi lucruri. Fixaţi! De multe ori, ceea ce numim credinţă este doar fixaţie religioasă, o obişnuinţă. Obişnuinţă a unei bănci din biserică, a unui loc, a unei rugăciuni, a unor sărbători. Obişnuinţă, conservare a schemei mele. Şi sunt liniştit! Aşa fac copiii. Îmi povestea un tată recent, că ei, dacă le place un film de desene animate, îl învaţă aproape pe dinafară. Vor să-l vadă doar pe acela! Şi cei în vârstă sunt deseori la fel în viaţa de credinţă. Se fixează pe anumite rugăciuni, pe anumite obişnuinţe religioase şi le fac pe acelea şi le repetă. Şi le dă linişte această obişnuinţă. Şi sunt mereu la fel. Plini de probleme, de dureri, de ranchiună, de amintiri neplăcute, de rea-voinţă poate. Şi nu se întâmplă nimic în inimă. Pentru că nu a intrat acolo Cuvântul.
A primi cuvântul creator înseamnă să ne lăsăm eliberaţi, să devenim persoane noi, la orice vârstă, luminaţi de acest Cuvânt, care este lumina lumii, capabili de noutate, deschişi la frumos, pe care doar Creatorul o poate realiza în noi.
Tuturor "celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu". Putem deveni fii ai lui Dumnezeu! Am banalizat această idee: Toţi sunt fii ai lui Dumnezeu! Este adevărat. Dar evanghelia spune: "le-a dat puterea de a deveni". De la a da posibilitatea şi a fi cu adevărat, în mod real, drumul este un pic mai lung. Putem să devenim, dar depinde de acceptarea noastră. Dacă îl lăsăm să acţioneze în noi, devenim. Şi nu este o acţiune care se realizează cu o baghetă magică, de la un moment la altul, ca şi cum nimic nu ar fi fost înainte. Este un drum al întregii vieţi. E un drum de maturizare, de formare, de transformare. A deveni fii ai lui Dumnezeu vrea să însemne a deveni ca el, a ne asemăna cu el. Dacă îl acceptăm, dacă îl primim, ne este dată această putere. L-am primit prin Botez, îl acceptăm prin credinţă, dar să-l acceptăm cu adevărat! Ca un cuvânt creator, revelator şi mântuitor! Ca înţelepciunea care ne reînnoieşte viaţa. Această putere pe care o avem, să o şi exercităm, să o punem în practică! Să devenim fii ai lui Dumnezeu! Să ne lăsăm creaţi şi recreaţi! Să nu ne lăsăm pe cont propriu! Suntem creaţi de Tatăl prin har. Şi primim acest har, care să ne transforme, care să fie cu adevărat lumină care să lumineze toată viaţa noastră; pentru a învinge întunericul care încă mai este în noi. Cuvântul creator al lui Dumnezeu poate crea în noi o inimă nouă.
Acest Dumnezeu ne spune că ceea ce este uman este extraordinar, pentru că tocmai el este cel care a ales să se facă om. Şi cine îl primeşte trăieşte ceva extraordinar, are posibilitatea să devină fiul său, Fiul lui Dumnezeu. Tu, dragă credinciosule, dragă radioascultătorule, eşti Fiul lui Dumnezeu, eşti fiica lui Dumnezeu! Poţi deveni un mare manager, un mare director, un mare fotbalist, o mare actor; ai putea deveni mama visurilor tinereţii tale sau soţul ideal sau poţi să nu fii sau să devii astea. Unicul lucru care contează este faptul că, prin Botez, eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar, folosindu-mă de cuvintele sfântul Irineu, "creştinule, devino ceea ce eşti!"
