Ex 17,8-13; Ps 120; 2Tim 3,14-4,2; Lc 18,1-8

"Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ?"

Papa Francisc, în mesajul pentru Ziua Mondială a Misiunilor spune cu privire la credinţă: "Credinţa este darul preţios al lui Dumnezeu, care deschide mintea noastră pentru ca să-l putem cunoaşte şi iubi. Credinţa, însă, cere să fie primită, cere răspunsul nostru personal".

Preasfinţite Petru Gherghel, iubiţi fraţi întru preoţie, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, am avut parte, un an întreg, să vorbim şi să aprofundăm tema credinţei, să ne punem întrebări mai mult sau mai puţin personale cu privire la modul în care ne deschidem credinţei şi cum o trăim. Însuşi Sfântul Părinte papa Francisc spune că Ziua Mondială a Misiunilor este celebrată în pragul încheierii Anului Credinţei, un an în care am avut ocazia importantă de a întări prietenia noastră cu Domnul şi drumul nostru ca "Biserică ce vesteşte plină de curaj evanghelia".

Avem datoria de a vesti cu mult curaj evanghelia, ieşind din carapacea noastră, din închistarea şi ţarcul nostru (expresie folosită de însuşi papa Francisc) pentru a vesti pe străzile lumii mântuirea. Privind la anul pe care-l terminăm, ascultând cateheze, predici şi prelegeri despre credinţă, rămânem îngânduraţi în faţa întrebării lui Isus: Dar, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ? Am putea parafraza: a găsi sau a nu găsi credinţă, aceasta este întrebarea! Dar urmează acolo o localizare a acestei credinţe: "Pe pământ". Daţi-mi voie să mă opresc astăzi asupra acestui "pe pământ". Cunoaştem foarte multe forme de pământ: planeta Pământ, pământul african, american, asiatic, european sau pământul Oceaniei, cunoaştem pământul ţării noastre, al satelor sau oraşelor noastre, ca şi cel al familiilor noastre, pentru care pământ, din păcate, foarte multe familii s-au distrus, sau pentru care fraţi şi surori nu-şi mai vorbesc de ani de zile. Dar Isus, îmi place să cred că vorbeşte despre acel pământ din care l-a plămădit pe Adam şi trupul nostru, locuinţa sufletului, şi împreună cu acesta, individualitatea care ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Este locul gândurilor, al raţiunii, al trăirilor şi al sentimentelor noastre. Un loc pe care Dumnezeu l-a însufleţit cu suflarea sa, care din pământ a fost luat şi în pământ se va întoarce şi care i-a fost oferit omului ca pământ rodnic şi bun.

Acest "pământ" care ne-a fost încredinţat, la fel ca toate lucrurile, este darul lui Dumnezeu, dat în administrarea şi buna îngrijire a vieţii noastre; iar acest pământ nu poate rămâne sterp şi gol, ci el trebuie să fie însămânţat, cultivat şi ocrotit pentru a aduce rod, la vremea potrivită. Sfântul Părinte, vorbind despre datoria de a predica evanghelia, despre datoria misionară, spunea că nu este numai o problemă de teritorii geografice, ci de popoare, de culturi şi de persoane, tocmai pentru că "graniţele" credinţei nu străbat numai locuri şi tradiţii umane, ci inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. O graniţă imaginară ce brăzdează chiar inima omului. Pământul nostru, cel încredinţat de Dumnezeu, îşi găseşte de multe ori greutatea de a trece graniţa de la rău, la bine, de la păcat la Dumnezeu. Închiderea despre care vorbeşte atât de des papa Francisc, reprezintă, de fapt, această greutate de a ieşi din graniţele proprii.

Acum câţiva ani, în Djebonoua - misiunea noastră din Coasta de Fildeş, o femeie, participând la sfânta Liturghie, ascultând cuvintele Sfintei Scripturi şi predica preotului, a simţit dorinţa deosebită de a deveni creştină, de a primi Botezul. A parcurs cu bucurie cei trei ani de pregătire pentru primirea sacramentului şi, la timpul potrivit, a primit Botezul. Cu trecerea timpului, bucuria şi entuziasmul ei au început să se împiedice de refuzul permanent al soţului de a primi întreaga familie Botezul. În zadar a încercat timp îndelungat să-l convingă, povestindu-i de celebrările frumoase, de rugăciunile deosebite şi de minunile pe care le împlineşte Dumnezeu în viaţa oamenilor, el a rămas rece şi de neclintit. Simţind că sfârşitul ei este aproape, femeia a cerut soţului să o ajute să ducă un vas cu apă la sfânta Liturghie de duminică pentru a fi sfinţită de preot. Soţul a venit, a aşezat apa la intrarea în biserică şi s-a întors acasă. După Liturghie, întorcându-se împreună, soţia i-a cerut să promită că, la moartea ei, va împlini ceremonialul de purificare (întâlnit în Africa), cu apa binecuvântată de Dumnezeu prin mâna preotului, şi nu cu apa descântată de vraci şi vrăjitori. La câteva zile, soţia a murit, iar el se găsea în faţa ei, având de împlinit ritualul. Când a atins apa sfinţită şi a privit chipul soţiei, în inima lui a încolţit o mare întrebare: "Oare de ce soţia mea şi-a dorit atât de mult să fiu creştin, dacă mi-a lăsat până şi după moarte acest semn?" În duminica următoare, el şi întreaga sa familie erau la parohia misiunii, cerând preotului să fie admişi la drumul de pregătire pentru Botez.

O femeie care a descoperit darul credinţei şi l-a cultivat în inima sa, a simţit dorinţa nestăvilită, ce vine dintr-o inimă îndrăgostită de Dumnezeu, de a-l vesti pe Cristos, de a împărtăşi darul mântuirii. A trecut graniţa propriei fiinţe, a propriei comodităţi, nu s-a lăsat învinsă nici de împietrirea soţului, nici de trecerea vieţii, ci a continuat să lupte ca toţi să simtă bucuria, entuziasmul şi darul neasemuit al mântuirii. Acesta e darul credinţei. Un dar ce i-a însufleţit pe atâţia sfinţi, un dar ce l-a înflăcărat şi pe episcopul martir Anton Durcovici de a-şi împlini menirea de conducător al turmei chiar şi în momentul în care ştia că va fi arestat. A nu renunţa, a nu da înapoi, chiar şi în faţa morţii, pentru a vesti darul frumos oferit de Dumnezeu ce se află în tine, este semnul pământului bun care are credinţă.

Iubiţi credincioşi, aflaţi astăzi în faţa altarului, în catedrala din Iaşi, dragi radioascultători ce vă aflaţi acasă, aproape de aparatul de radio, curajoşi tineri seminarişti ce vă aflaţi în pragul momentului de a primi din mâinile episcopului mandatul misionar, vă adresez o întrebare care s-a născut în inima mea după ce am ascultat relatarea din misiune: cât de mult ne mai dorim propria mântuire? Şi... cât de mult mai dorim mântuirea aproapelui? Sunt oameni şi popoare care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi mântuirea sa, iar noi, de multe ori, suntem indiferenţi faţă de viaţa acestora. Ocupăm pământul sufletului nostru cu hambare şi locuri de depozitare datorită rodului bogat şi vom sfârşi prin a nu mai aduce rod. Spunea papa Francisc: "Credinţa cere să fie primită, cere răspunsul nostru personal! Credinţa are nevoie de un pământ bun şi pregătit,... şi aceasta se face numai prin deschiderea noastră".

Pe scurt: Isus va mai găsi credinţă pe "pământ"?

Dragilor, "pământul" este al nostru şi fiecare va da cont de el! La fel şi pământul Diecezei de Iaşi, un altfel de pământ, este tot al nostru şi se străduieşte, prin trimiterea misionarilor, să dea rodul ei de credinţă, pentru a nu se închide în el însuşi. Fie ca pământul pe care-l purtăm în Kenya, Coasta de Fildeş, Ecuador, sau care va rămâne acasă, în România, să aibă şi să ofere credinţă. Este ceea ce-mi doresc şi ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dragi seminarişti, iubiţi credincioşi şi radioascultători: Să avem pământ bun şi să fim vestitori curajoşi ai evangheliei pe străzile lumii! Amin.

Descarcă audio