Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Când eram copil, în casa părintească aveam o icoană mare cu Isus în rugăciune. Isus, cu ochii îndreptaţi spre cer, se ruga. Şi, cu mintea mea de copil mă întrebam: Dacă Isus este Dumnezeu, oare cui se roagă? Mai târziu, când am ajuns să citesc evanghelia de azi şi am mai văzut rugăciunea lui Isus în Ghetsemani şi cea de pe Calvar, am înţeles că Isus ţine o legătură, are un dialog strâns cu Tatăl său ceresc, cel care l-a trimis în lume. Isus de pe pământ vorbeşte intim cu Tatăl. "Tată, pentru tine totul este posibil, îndepărtează de la mine paharul acesta", se roagă Isus în Ghetsemani. Iar pe cruce se adresează aşa: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" sau "În mâinile tale încredinţez sufletul meu". Şi am mai înţeles apoi că rugăciunea pe care a propus-o apostolilor şi apoi nouă începe cu acelaşi destinatar, cu aceeaşi adresare: "Tatăl nostru".
Şi în evanghelia de azi, aşa cum aţi observat, Isus se roagă Tatălui. Ce cere Isus în rugăciune?
Mai întâi, este o rugăciune sacerdotală, e rugăciunea preotului mijlocitor între cer şi pământ. Isus se roagă pentru ucenici şi pentru toţi creştinii din toate timpurile. Isus cere de la Tatăl statornicie şi credinţă pentru ucenici, adică pentru toţi creştinii din toată istoria.
În al doilea rând, este o rugăciune misionară. Se roagă pentru toţi cei care în viitor se vor converti la cuvintele ucenicilor. Putem spune "foarte bine că Isus ne-a introdus şi pe noi în rugăciunea sa", pe noi, creştinii de azi. E interesantă clarificarea. Pentru cei care vor crede cuvintelor apostolilor, nu datorită minunilor, nu datorită argumentelor, datorită mărturiei ucenicilor, subliniez. Mă întreb şi vă întreb: Câţi oameni, oare, s-au convertit, câţi oameni l-au ales pe Isus datorită mărturiei pe care am dat-o eu sau pe care o dăm noi, prin cuvintele şi viaţa noastră de credinţă?
Frédéric Ozanam, care s-a născut tocmai la 23 aprilie 1813, adică în urmă cu exact 200 de ani, şi care a trăit doar 40 de ani, a fost un cunoscut istoric şi jurnalist francez, mare profesor universitar la Lyon şi la Sorbona. Să mai spunem că a fost declarat fericit de papa Ioan Paul al II-lea la 22 august 1997. Frédéric, tânăr fiind, a fost trimis de părinţii săi la Paris, pentru studii. Aici a avut ocazia de a-l cunoaşte pe marele om de ştiinţă, fizician, dar şi foarte bun creştin, profesorul André-Marie Amp?re. Iată ce povesteşte Ozanam într-un articol: "Într-o zi am intrat în biserica «Sfântul Ştefan» din Paris, pentru un moment de reculegere, pentru a-mi uşura inima. Biserica era goală şi era foarte linişte. Doar într-un colţ, singur, un om stătea nemişcat şi adâncit în rugăciune. Mă apropii de el şi îl recunosc. Era profesorul Amp?re, umilit în faţa tabernacolului. După câteva clipe de uimire, m-am retras încetişor, profund mişcat de descoperirea mea. André-Marie Amp?re, fizicianul de renume mondial, venea adesea în biserică pentru a-şi întări sufletul în rugăciune, iar eu, tânărul student, am învăţat cum se ruga acel profesor: adâncit, cu sufletul în Dumnezeu. Rugăciunea lui Amp?re m-a convins şi m-a mişcat mai mult decât o mie de predici".
În al treilea rând, rugăciunea lui Isus este una ecumenică: "Ca toţi să fie una. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum m-ai iubit pe mine". Este interesant raţionamentul: unitatea creştinilor devine argument în faţa necredincioşilor. Isus nu vrea ca ucenicii săi, cei care îl urmează, să fie scindaţi, separaţi, în permanentă ceartă, în duşmănie. Orice separare, ruptură, înseamnă lipsă de iubire. Unitatea este tocmai concretizarea iubirii, la orice nivel am vorbi. Unitatea în familie înseamnă iubire. Unitatea într-o comunitate este rodul iubirii. Unitatea între creştini este cea mai frumoasă şi mai concretă iubire. Diviziunile vorbesc tocmai despre neîmplinirea, parcă, a dorinţei lui Isus.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Mă întreb şi vă întreb: Un creştin care nu doreşte unitatea creştinilor, cum citeşte el evanghelia de azi? Cu ce ochi? Cu ce urechi? Cu ce inimă? Ce-i spune lui această rugăciune a lui Isus? Se poate numi acela un creştin adevărat? Se poate numi, pe drept cuvânt, ucenic al lui Isus? Un creştin care îi dispreţuieşte pe alţi creştini va putea da vreodată o mărturie credibilă? Mă îndoiesc. Repet: Mă îndoiesc.
Primii creştini nu au convertit lumea păgână făcând declaraţii de dragoste păgânilor, ci iubindu-se între ei. "Iată-i cum se iubesc", ziceau păgânii, privindu-i cu admiraţie. Şi s-au convertit la religia creştină. Catolicii, în special preoţii, persoanele consacrate care nu trăiesc conform credinţei lor şi nu practică între ei porunca cea mare, care este porunca iubirii, nu pot să facă niciodată ecumenism, dimpotrivă, fac imposibilă revenirea fraţilor despărţiţi la unitatea credinţei. Isus, azi, se mai roagă pentru iubire, creştinii să aibă iubire. Şi ecumenism nu înseamnă decât iubire.
Sora Cunegunda, o călugăriţă spaniolă, care s-a îngrijit mult de cei din închisori, povesteşte: "Mă aflam la intrarea unei secţii de poliţie, transformată provizoriu în închisoare. Mai erau cu mine şi alte persoane, unele venite din curiozitate, altele pentru că aveau rude sau cunoscuţi. Aşteptau să se deschidă uşa. Am auzit atunci paşi care se apropiau, apoi voci, mai ales una, tot mai stridentă, o voce de femeie. Uşa s-a deschis şi am văzut un spectacol care nu se va şterge niciodată din mintea mea. Venea o femeie însoţită de doi agenţi şi urmată de alţi doi. Un poliţist robust o ţinea de o mână, iar altul de cealaltă. Avea părul zburlit, tâmpla dreaptă vânătă, cea stângă acoperită de sânge şi se zbătea furioasă pentru a se elibera din strânsoarea agenţilor. Atmosfera era plină de blestemele şi înjurăturile ei. Îşi agita capul cu sălbăticie, în timp de şase bărbaţi o târau pe o alee. Ce puteam face? - se întreabă sora. Într-o clipă ocazia ar fi putut să fie pierdută pentru totdeauna. Ce să fac? Să mă rog? Nu mai aveam timp. Să-i dau ceva bani. Nu i-ar fi luat. Nici nu mă gândeam să întreb. Dar, un impuls neaşteptat m-a făcut să înaintez repede şi să o sărut pe obraz. Oare agenţii surprinşi de gestul meu au mai slăbit puţin strânsoarea? Nici asta nu ştiu. Ştiu doar că femeia şi-a eliberat dintr-o mişcare mâna, şi-a împreunat mâinile şi în timp ce vântul îi flutura părul a ridicat spre cer un strigăt şi a exclamat: Dumnezeul meu! Apoi, a privit în jur şi a ridicat din nou ochii spre cer: Dumnezeul meu, cine m-a sărutat? Nimeni nu m-a mai sărutat de când a murit mama mea. Apoi, şi-a ascuns faţa în palme şi s-a lăsat condusă ca un înger până la maşina care trebuia să o ducă, repetând: Nimeni, niciodată nu m-a mai sărutat de când a murit mama mea." Şi întreabă sora în încheiere: "Oare ce ar trebui făcut pentru oamenii pe care nu-i mai iubeşte nimeni pe faţa pământului?". Răspunsul cel mai frumos: Creştinii, din oricare Biserică ar fi, ar trebuie să arate tuturor frumuseţea iubirii propuse de Isus în evanghelie.
Şi, în cele din urmă, Isus cere pentru ucenicii slava în care el a intrat în momentul înălţării, aşa cum vedem în prima lectură, aşa cum ne arată martiriul sfântului Ştefan, care intră în slava Domnului, în slava cerului.
La cursul de cristologie, de când eram seminarist, şi-l aveam ca profesor de teologie dogmatică pe părintele Anton Lucaci, el explica aşa: Primii creştini aveau o foarte clară credinţă că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să nu uităm că erau şi alţii care, poate, negau această divinitate. În invocaţia sfântului Ştefan apare exact expresia lui Isus de pe cruce, dacă aţi observat: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu", spune Isus. Sfântul Ştefan înlocuieşte tocmai cuvântul "Tată" cu cuvântul "Doamne Isuse", ştiind că Isus este cu Tatăl şi la Tatăl. Deci, sfântul Ştefan vede în Isus cu adevărat pe cel care trebuie să-l mântuiască, pe cel la care trebuie să ajungă. Şi mai înlocuieşte şi mai adaugă sfântul Ştefan un cuvânt al lui Isus de pe cruce: "Iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Sfântul Ştefan spune: "Nu le socoti lor, Doamne, păcatul acesta".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Tocmai am sărbătorit Înălţarea. Sfântul Ştefan ne arată clar astăzi că destinaţia noastră este cerul, lucru pe care îl facem prin iubirea noastră, prin celebrarea Sfintei Liturghii şi a sacramentelor, prin unitatea creştinilor, prin dorinţa noastră pentru cer, lucru pe care îl doresc din toată inima tuturor: Doriţi în fiecare zi cerul lui Isus Cristos. Amin.
Cristos s-a înălţat!
