Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia pe care am ascultat-o ne oferă toate şansele pentru a ne scandaliza, încă o dată, de bunătatea lui Isus Cristos. Este vorba de un scandal în două acte: mai întâi, ne putem scandaliza pentru că Isus acceptă să intre în casa unui fariseu şi să stea la masă cu el; în al doilea rând, scandalul constă în faptul că el, curăţia întrupată, se lasă atins de o femeie păcătoasă.
În realitate, fariseul şi femeia păcătoasă sunt strămoşii fariseilor şi păcătoaselor de astăzi. Într-adevăr, omul de azi se aseamănă întru totul cu cel de ieri.
Marele dramaturg englez Shakespeare, afirmă în opera Cum vă place: "Lumea întreagă este o scenă, iar bărbaţii şi femeile sunt actorii". Este adevărat! Fiecare om îşi are rolul său în această piesă de teatru care se numeşte: istoria omenirii. Dar, ca în orice spectacol, şi pe scena acestei lumi suntem nevoiţi să ne mascăm pentru a putea juca bine rolul nostru. Ni se pare că dacă ne schimbăm masca, atunci ceilalţi nu ne mai recunosc. Fiecare dintre noi are un depozit întreg de măşti: o mască pe care o folosim atunci când venim la Biserică, alta în familie, o altă mască la serviciu sau la şcoală...
Evanghelia de astăzi ne prezintă doi actori: Simon fariseul şi femeia păcătoasă... În timp ce primul actor, Simon, îşi păstrează masca în faţa lui Isus, femeia păcătoasă şi-o scoate şi apare în faţa Învăţătorului aşa cum este ea, plină de păcate, dar şi de speranţa că acestea vor fi iertate prin pocăinţă. Într-adevăr, în urma declaraţiilor de iubire pe care păcătoasa i le-a făcut lui Isus prin limbajul trupului (a plâns, i-a udat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu părul capului ei, i le-a sărutat şi i le-a uns cu miresme), Mântuitorul îi spune: "Ţi s-au iertat păcatele!" Motivul este clar: Isus o iartă de toate păcatele pentru că iubeşte mult. Este ciudat faptul că Isus nu-i iartă păcatele fariseului care l-a primit în propria casă şi i-a pregătit ospăţul, ci unei intruse... unei prostituate. De ce? Pentru că, în timp ce fariseul l-a invitat pe Isus la masă numai pentru a-şi face publicitate, femeia păcătoasă a intuit şi a crezut în puterea divină pe care o avea Mântuitorul. În timp ce fariseul îi judeca pe cei din jur, femeia îşi plângea păcatele şi, deşi nu a scos un cuvânt, şi-a cerut iertare prin gesturi de iubire... Capul ei s-a închinat în faţa picioarelor lui Isus. Ea a fost judecată de către Isus după iubirea pe care o avea în suflet. La fel va fi cu noi: vom fi judecaţi după iubire.
Iertarea pe care femeia păcătoasă a primit-o este aceeaşi pe care noi o primim în sacramentul sfintei Spovezi. Isus este mereu gata să ne acorde iertarea sa însă noi deseori o refuzăm: fie că nu vrem să ne spovedim, fie că mergem la Spovadă, însă acolo nu reuşim să ne scoatem acea mască pe care singuri ne-am aşezat-o pe suflet. Oricât de groasă şi urâtă ar fi masca noastră, trebuie să fim convinşi de faptul că razele soarelui divin o pot distruge, cu o condiţie: să-i lăsăm lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa noastră. Într-adevăr, soarele nu trece pe lângă niciun om. Nu ne va ocoli nici pe noi, dacă noi nu ne vom ascunde la umbra anumitor persoane sau lucruri.
După cum aurora dimineţii elimină întunericul nopţii, la fel bunătatea lui Dumnezeu şterge păcatele noastre; după o spovadă bună, ele nu mai există.
O istorioară medievală povesteşte că, odată, în Italia, un episcop era deranjat mereu de o bătrână care susţinea că îi apare Isus Cristos. Pentru a scăpa de acest deranj, episcopul i-a cerut bătrânei să-l întrebe pe Isus care sunt păcatele sale din ultima lună. A doua zi, femeia se prezintă la prelat din nou şi îi spune că l-a văzut pe Isus. Episcopul a întrebat-o dacă i-a cerut lui Isus să-i spună păcatele. Bătrâna, zâmbind, i-a răspuns episcopului: "Da, l-am întrebat pe Isus ce păcate aţi făcut în ultima lună, dar mi-a spus că le-a uitat, ieri când v-aţi spovedit".
Dragi credincioşi, acest lucru este adevărat: Dumnezeu poate şi vrea să ne ierte. Important este ca noi să acceptăm iertarea sa. Dumnezeu nu doar acoperă păcatele, ci le şterge, aşa cum buretele ud şterge urmele de cretă de pe o tablă. Dacă noi credem cu adevărat în iertarea sa, atunci ne aflăm deja pe calea convertirii. Iar această cale nu este lungă. Vorbind din punct de vedere material, ea nu poate fi mai lungă de jumătate de metru: distanţa care există între minte şi inimă. Creştinul de astăzi, care vrea să devină sfânt, trebuie să străbată acest traseu, care deşi este scurt, durează toată viaţa. De-a lungul călătoriei, omul are o singură datorie: aceea de a iubi, asemenea femeii păcătoase din evanghelie. În acest sens, sfântul Augustin ne adresează şi nouă renumita invitaţie: "Iubeşte şi fă ce vrei!"
Cine îl iubeşte pe Dumnezeu va găsi întotdeauna o cale de ieşire din orice situaţie. În plus, creştinul care îşi cunoaşte şi trăieşte identitatea devine o lumină pentru ceilalţi, după cum afirma unul dintre gânditorii moderni, părintele Faber: "Soarele, cu voalurile sale de purpură, cerurile cu coroanele lor de stele, munţii cu toate podoabele lor, mările cu reflexele lor strălucitoare, pădurile cu miresmele lor, florile cu acele culori frumoase sunt departe de frumuseţea unui suflet care îl slujeşte pe Isus din iubire în suferinţele din această vale de lacrimi".
Convingerea că Dumnezeu ne iartă este întărită şi de prima lectură pe care astăzi am ascultat-o. În momentul în care regele David îşi recunoaşte păcatul în faţa lui Dumnezeu, profetul Natan îi răspunde: "Domnul ţi-a iertat păcatul! Aşadar, Dumnezeu nu ţine cont de păcatele noastre. El nu vede în om ceea ce este - un păcătos -, ci mai degrabă ceea ce poate fi - un sfânt. La sfinţenie se poate ajunge numai prin convertire, iar la convertire numai prin acceptarea iertării.
O legendă educativă povesteşte că, odată, un bărbat în vârstă şedea într-un vagon de tren, alături de un tânăr îngândurat. După o scurtă discuţie, tânărul i-a povestit bătrânului că în urmă cu cinci ani fugise de acasă, după o ceartă serioasă cu părinţii săi. Acum se întorcea acasă, dar nu era sigur dacă ai săi l-au iertat. Într-o scrisoare, le-a cerut părinţilor ca, în cazul în care l-au iertat să atârne în mărul de lângă gară o panglică albă; dacă nu erau de acord cu venirea sa acasă, părinţii nu trebuiau să pună nimic în pom şi, astfel, tânărul îşi va fi continuat călătoria cu trenul fără a coborî în gara respectivă. Când trenul se apropia de satul său natal, tânărul, cuprins de remuşcări, emoţie şi nerăbdare, l-a rugat pe omul în vârstă să privească pe geam pentru a se uita la mărul de lângă gară. Tânărul întrebă: "Vedeţi ceva alb în pom?" Bătrânul, după câteva clipe de tăcere, a exclamat bucuros: "Iată-l! Tot pomul este plin de cearşafuri albe atârnate în el!"
Dragi credincioşi, iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu este mai mare decât cea pe care noi o putem primi.
Femeia păcătoasă din evanghelie ne confirmă faptul că Isus a venit în lume pentru a-i converti pe cei păcătoşi. Cine se lasă prins în mreaja iertării va avea onoarea să ajungă să stea la masă la ospăţul veşnic, în paradis. Suntem cu toţii - farisei şi păcătoase - invitaţi să participăm nu doar la ospăţul lui Simon, fariseul, ci mai degrabă la banchetul sfintei Împărtăşanii, unde nu va mai fi diferenţă între foşti farisei şi foste prostituate.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, mesajul pe care Isus Cristos vrea să ni-l transmită astăzi este clar: nu există fericire fără sfinţenie; nu există sfinţenie fără convertire; nu există convertire fără iertare; nu există iertare fără iubire. Aşadar, iubirea este singura virtute care ne poate garanta fericirea, atât pe acest pământ, cât şi în lumea de dincolo. Sfântul Augustin, cântăreţul iubirii divine, ne îndeamnă să nu neglijăm virtutea iubirii, ci să-i dăm locul cuvenit în viaţa noastră spirituală: "Puneţi la temelia vieţii voastre iubirea - spunea sfântul Augustin - şi totul vă va fi spre folos; scoateţi din viaţa voastră iubirea şi totul se va prăbuşi!"
